Legea lustraţiei în formula lui Caragiale

Că tot e Anul Caragiale: „Din două – una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”.

Avem, în sfârşit, o legea lustraţiei care, după cum observă unanim analiştii, a venit mult prea târziu. În 22 de ani de postcomunism, cine a avut de pus mâna pe putere a pus-o şi cine a avut de furat a furat. Comuniştii cu adevărat lustrabili sunt fie prea bătrâni (care or mai fi rămas), fie prea capitalişti, pentru a mai fi afectaţi de o asfel de lege. Foştii comunişti şi UTC-işti sunt de mult privatizaţi şi au devenit cei mai aprigi luptători pentru valorile monetare. Din punctul de vedere al efectului politic, această lege este „o frecţie la picior de lemn”, cum se spune în popor. Poate singurul ei rol pozitiv e să mai aline simbolic rănile celor care au suferit prea mult şi care şi-au dorit cu adevărat o lege a lustraţiei. În rest, este o lege care are funcţia unei fumigene: o armată de anticomunişti parveniţi fac mult zgomot şi fum pentru nimic, încercînd să ne distragă atenţia de la problemele reale ale societăţii. În ţară se petrec lucruri de un dramatism fără precedent şi noi ne ocupăm de lucruri care nu au niciun efect real asupra societăţii în care trăim. Chiar în aceste zile, zeci de mii de bolnavi de cancer nu au acces la medicamentele fără de care suferă şi mor cu zile, din cauză că nişte iresponsabili numiţi politic conduc instituţii de importanţă strategică, în timp ce politicienii noştri refac legea lustraţiei în aşa fel, încât să nu care cumva să fie atins „cine nu trebuie”. Cristian Tudor Popescu are perfectă dreptate atunci când se dezlănţuie în ultimul său editorial: „Aplicată acum, legea lustraţiei nu face decât să lustruiască moralmente grămada de hoţii şi ticăloşii strigătoare la cer comise de nomenclatura partidelor apărute în politica românească dupa 1989. În 22 de ani, cine a avut de furat de la stat şi de la popor şi-a făcut suma, de zece ori mai mare decât se putea fura înainte de ’89, fie că era şnapan comunist vechi, fie că era şmenar de şcoală nouă. Dar noi avem probleme ideologice, combatem comunismul, cucurigând din vârful grămezii de gunoi nou. De aia n-au morfină bolnavii de cancer prin spitale, că n-aveam legea lustraţiei?”.

Unii o să zică: mai bine mai târziu decât deloc. Nu. Eu zic că decât aşa, încercând să ne minţim şi să ne adormim conştiinţa, mai bine niciodată. Mai bine să trăim frământaţi şi mustraţi de conştiinţă, neîmpăcaţi, căci de lustrat vom avea mereu ceva. În jurul nostru au loc încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, produse de actualii guvernanţi în diverse forme: dreptul la sănătate, la muncă, la educaţie. Şi mai toţi tăcem, dar într-o zi va trebui să tragem linie şi acestor guvernări. Cât despre respectiva lege, am doar câteva nedumeriri mari. Cum adică faci o lege a lustraţiei în care oamenii de conducere ai UTC (cadrele care, de fapt, azi încep să conducă România cu adevărat) nu pot fi lustrate? Cum se face că şefii de editură sunt lustrabili, iar nomenclaturiştii din diplomaţia comunistă nu? Aaa, doar pentru a ne proteja oamenii apropiaţi puterii? Anticomuniştii noştri au făcut o lege pe limba lui Caragiale „Ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”.