Preţ de câteva clipe, n-a mai contat nici hârtia igienică lipsă la veceu, nici mirosul „tradiţional” al aerogării noastre, nici cozile enorme cărora aparatele de aer condiţionat nu le mai făceau faţă. „Oare n-am greşit avionul? Şi dacă, mâine, cineva decide că aceste însemne sunt, totuşi, necesare?”, veneau una după alta întrebările. Drept care, am solicitat să mi se aplice ştampila. La fel cum – am observat – acelaşi lucru l-au cerut, nedumeriţi şi precauţi, şi alţi pasageri.
M-am tot întrebat ulterior de ce, după câteva săptămâni – iar pentru unii, ani – de viaţă într-o lume liberă, am avut această pornire cumva… totalitară. Să fie oare doar pentru faptul că ne întorceam în Moldova pe care o vedem, apriori, incapabilă de un sistem civilizat? Sau, poate, pentru că mulţi dintre noi nici acolo, „afară” – unde sistemul funcţionează indiferent de cine e la putere – nu se simt prea liberi? Voi încerca să răspund în TIMPUL de vineri.
