Trebuie să fim de acord cu dânsa, la fel cum trebuie să fim de acord cu faptul că, în afară de cei 8 ani de tristă amintire ai guvernării comunistoide, Unirea nici n-a fost un subiect clandestin.
Din contra, acest subiect era mereu adus în atenția publicului cu varii ocazii, unele potrivite, altele mai puțin. De exemplu, orice politician care se declara antirus, sau măcar proeuropean, era neapărat și unionist, fie și măcar declarativ, sau cel puțin etichetat ca atare de vreunul dintre „degetele de pe mâna Moscovei” de la acea vreme. Întotdeauna, de la Independență încoace, au existat grupuri care și-au asumat rolul de legitimi și, mai ales, unici promotori ai Unirii. De fiecare dată, proclamațiile erau încărcate de patos și mesianism, la fel cum, de fiecare dată liderii mai mari și mai mici ai acestor grupuri se acuzau reciproc de rele intenții, respectiv de dependență de aceeași Moscovă.
Grupurile acestea au fost și rămân tributare unor paradigme sau curente, dintre care putem distinge două, cele mai importante și, evident, contradictorii. Adepții celei dintâi declară că Unirea poate și trebuie să fie făcută imediat și necondiționat, în virtutea reparării unui act ilegal de ocupare armată a unui teritoriu străin. Mă refer, bineînțeles, la ocupația sovietică de la 28 iunie 1940. Ceilalți unioniști, la fel de importanți și poate chiar mai numeroși, deși mai puțin vocali, consideră că orice proces de reunificare poate fi eficient doar pornind de la realitățile sociale, economice, demografice, politice, geopolitice, cu respectarea regulilor democratice și respectând voința majorității populațiilor de pe cele două maluri ale Prutului.
Reprezentanții ambelor curente trec sub tăcere, însă, soarta teritoriilor din nordul Bucovinei și Basarabiei istorice, care aparțin astăzi, de fapt și de drept, Ucrainei. Puțini sunt cei care îndrăznesc să viseze, astăzi, la recuperarea acestora, bazându-se pe faptul că integritatea statului vecin trebuie să fie respectată în acest secol XXI, dar și pe inexistența unei majorități a populațiilor acestor două teritorii care să se exprime în favoarea revenirii în corpul românesc. Aceste teritorii prind rădăcini în memoria noastră colectivă drept foste teritorii românești. Așa cum au trecut și alte teritorii, istorice și ele, în memoria colectivă a altor state cu care națiunea noastră se învecinează (Ungaria, Serbia, Bulgaria). În fond, nu pot să existe, în același timp, o Românie Mare, o Ungarie Mare, o Bulgarie Mare sau cine mai știe ce. Nu de alta, dar n-ar mai avea loc toate odată pe aceeași hartă a Europei.
Așadar, discuția despre refacerea României Mari devine din ce în ce mai inutilă, într-o epocă în care granițele politice contează din ce în ce mai puțin, iar circulația oamenilor, a bunurilor și a serviciilor a devenit principalul pilon de integrare, respectiv de apropiere între societăți, iar mai nou, comunități. Odată cu accesarea beneficiilor acestei lumi civilizate, care pentru noi poartă denumirea formală de Uniune Europeană, majoritatea elementelor unei sperate Uniri pot deveni și ele accesibile. Apogeul acestui proces va fi, desigur, aderarea la Uniune, iar apoi integrarea treptată în comunitatea statelor civilizate europene. Sau, poate, printr-o minune, vom deveni brusc mai buni, mai harnici și mai responsabili, integrându-ne înainte să aderăm. Dar mă îndoiesc.
Astăzi, discursul unionist care pornește de la actualitatea imediată, fie aceasta și puțin îmbucurătoare, se regăsește în poziționările tuturor factorilor de decizie din România, Republica Moldova, dar și de la Bruxelles, pentru care oricum, Unirea e o temă de reflecție doar în măsura în care aceasta ar amenința actualele granițe ale UE. Rareori ne-a fost dat să vedem declarații ale oficialilor europeni, cu excepția celor români, privind marea temă a Unirii. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: orice ar spune aceștia, poate și va fi folosit, la un moment dat, împotriva lor. Dar și pentru că, decizia de modificare a Constituțiilor, respectiv a granițelor, este una suverană a celor două state cu populație majoritar românească. În plus, pentru oficialii europeni acest subiect n-are nici o miză electorală internă.
N-am putea spune același lucru și despre politicienii noștri de dreapta, care caută să-și apropie, sau, cel puțin să nu-și îndepărteze „halca” de electorat sensibil la orice proiectare virtuală a celor trei culori. În aceeași cheie va funcționa și noul guvern de la Chișinău, care va fi salutat aproape necondiționat, de fiecare dată de cel de la București, după ce va transmite că, în principiu, Unirea ar fi îndreptățită, dar imposibilă. Și, se va da vina, în mod tradițional și diversionist, pe lipsa de voință politică, pe pericolul scăderii nivelului de trai din România, pe iminența mișcărilor separatiste din RM, pe orgoliul Kremlinului, pe lașitatea europenilor sau pe cine mai știe ce. Cu toate acestea, procesul apropierii, dacă nu al Unirii, devine, pas cu pas, unul ireversibil. Libertatea de a circula, de a lega relații, de a dobândi resurse și, în fond, de a ne redescoperi, este de neprețuit și dătătoare de speranță. Iar atâta timp cât o avem și o consolidăm, nimeni și nimic nu ne-ar putea sta în cale. Nici propaganda rusească și nici isteria unioniștilor de tip „aici și acum”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
