Astfel ni se arată şi nouă că limba este un dat divin, care generalizează fiinţarea, cunoaşterea şi desăvârşirea comunităţii prin limbă, iar a fiecărui individ din care se compune comunitatea – prin vorbire, căci divinitatea lucrează prin om. Asta înseamnă că şi educaţia e activitatea de devenire întru propria fiinţă prin limbă şi vorbire, că în limbă şi vorbire se adună sensul vieţii şi al educaţiei fiecărui om şi al comunităţii din care face parte.
Toate variantele Concepţiei învăţământului, cu excepţia ultimei, aprobate de Parlament în 1995, conţineau şi o definiţie a limbii materne în raport cu educaţia: Limba maternă este primul edificiu şi exponentul de bază al culturii naţionale; cea mai firească şi necesară condiţie de dezvoltare integră a personalităţii la toate etapele învăţământului; forma principală a viziunii despre lume a poporului (rev. Nistru, 1990, nr. 8, p. 135) – definiţie eliminată de stăpânii educaţiei fără ştirea autorilor. Niciuna dintre cele paisprezece noţiuni de bază ale Codului Educaţiei, gândit să înlocuiască Concepţia învăţământului, nu denumeşte limba română în calitatea sus-numită; mai mult, printre ele nu se găsesc nici termenii elev, student, educat, educator, învăţător, profesor, aceştia fiind înlocuiţi cu mai „europeneştii” certificare, ciclu, credit, educaţie incluzivă, psihopedagog reabilitar etc.
Deşi veşnicia şi perenitatea au fost astfel eliminate din proiectul de educaţie a poporului Republicii Moldova – deci ni se doreşte o existenţă efemeră, deşi la a XX-a aniversare a Independenţei politice a ţării Constituţia acesteia mai legalizează o denumire falsă pentru limba de stat (Art. 13), noi, în continuare, „cum am fost, aşa rămânem” (M. Eminescu), adică am vorbit, vorbim şi vom vorbi limba română, în pofida a ceea ce scriu şi afirmă patetic făcăturile umane – constituţii, coduri sau dicţionare, căci indiferent cum ne mai numim unii – după măsura în care ne-am desăvârşit-îndumnezeit -, limba română este cel de-al doilea dar care ni s-a dat, iar ceea ce ne este dat, afirmă G. Călinescu, nu poate fi pierdut, căci n-a fost făcut. Suntem deci „condamnaţi la veşnicie” prin limba română, prin faptul că o vorbim.
Orice elev ar trebui dar să ştie, dacă nu de la părinţi, care-s mai mult creatori decât concepătorii de limbă, atunci de la învăţători, că el vine la şcoală să înveţe nu atât a fi în limba română, cât a fi el însuşi limba română, adică să înveţe zi de zi să-şi asume rolul de purtător şi creator al limbii române – ea fiind şi cel mai preţios dar, care nu poate fi refuzat decât de cei cărora nu li s-a dat.
