Rolul cel mai important în acest sens îl are nimeni altul decât președintele Emmanuel Macron, un lider mult mai activ pe plan internațional și mult mai ambițios decât predecesorii săi, Sarkozy și Hollande. Acest lucru ne face să credem că nu puțini sunt cei care spun că Macron are toate șansele de a se ridica la nivelul unor lideri precum Mitterand sau Charles de Gaulle. Drumul nu este deloc unul ușor, însă principalul avantaj al său este dat de majoritatea parlamentară pe care o controlează.
Partidul lui Macron, La Republique en Marche, deține 308 locuri în legislativul francez, ajungând în final să controleze un total de 350 de fotolii dintre cele 577 de locuri destinate deputaților, iar această majoritate covârșitoare îi permite să implementeze orice proiect de lege pe care îl dorește. O astfel de comoditate nu o au alți lideri, precum Angela Merkel sau Donald Trump.
Pe acest fond, Macron a reușit să implementeze reformele din domeniul muncii, cel universitar sau cel al căilor ferate. Ultimul dintre acestea este elocvent pentru a înțelege că el dorește o Franță puternică, un stat centralizat. Singurul scop, spre exemplu, pentru care a decis să renunțe la anumite avantaje pe care muncitorii din domeniul căilor ferate le dețin încă din anii ‘50 fiind acela de a transforma acest segment, controlat de către stat, în unul competitiv față de sistemul privat.
Legitimitatea internă îi conferă lui Macron fundamentul poziționării Franței pe plan extern, acolo unde Parisul este un promotor al democrației liberale și a instituționalismului internațional, militând pentru o Uniune Europeană unită sub coordonarea motorului franco-german. Totuși, se ridică întrebarea cum va arăta UE pe termen mediu și lung, dacă însuși Macron vorbește despre un nou Parlament și un nou Minister de Finanțe, construite special pentru zona Euro, ceea ce ne duce cu gândul către o Europă edificată pe mai multe viteze.
Pe plan extern, Macron a reușit să detensioneze relația cu omologul său american, poziționându-se chiar în postura de mediator între Trump și Merkel, dând totodată dovadă de pragmatism, mai ales în cadrul întrevederilor sale cu Vladmir Putin.
În cele din urmă, reîntoarcerea geopolitică a Franței în Africa nu are numai fundamente economice, ci și de securitare. Macron încearcă să joace un rol important în lupta privind combaterea terorismului internațional, iar continentul african riscă să devină un Paradis nu numai pentru grupări precum Boko Haram sau Al Qaeda din Mali, ci și pentru Statul Islamic, care se poate regrupa în regiunile unde controlul guvernelor este unul slab.
Putem identifica două mari provocări pe termen scurt și mediu pentru Macron. Prima ar fi dată de încercarea de a evita ruperea acordului nuclear iranian și marginalizarea din nou a Teheranului pe plan internațional, în timp ce a doua mare provocare este dată de menținerea Europei unite și lupta împotriva populismului și a mișcărilor radicale de dreapta. Cu o Germanie captivă, deocamdată, în propriile politici interne, un grup de la Vișegrad, mai degrabă contrar viziunii lui Macron, și un nou guvern italian cu tente extremiste, România poate juca un rol esențial în strategia președintelui francez, cu atât mai mult, cu cât Bucureștiul urmează să preia Președinția Consiliului Uniunii Europene.
Macron are toate șansele pentru a-și îndeplini obiectivele politice, însă cel puțin tot atât de mari provocări se vor ivi atât pe plan intern, cât și extern. Cert este că, în momentul de față, Franța a redevenit un actor relevant la nivel global, putând chiar să preia pârghiile și conducerea reală a Uniunii Europene.
