Nu am manifestat interes la orele de artă plastică, tocmai pentru că, în aceeaşi linie de idei ale timpului, nu ardeam de dorinţă să „devin pictoriţă”. Poate de aceea, nici azi nu pot desena mărul sau vaza fără a ieşi din cadrul prestabilit. Cel puţin acum nu mă mai culpabilizez pentru asta. Sentimentul de nedreptăţire însă a rămas. Şi cred că îl împărtăşesc şi alţii din generaţiile care au fost înghesuite în ramele „naturii moarte” şi cărora li s-a interzis de a sări peste contur, schemă, adică peste limitele impuse. În cele mai multe cazuri, elevii sovietici aşa au şi rămas cantonaţi pentru totdeauna în stereotipii de acţiune, dar şi de gândire artistică.
Maia Morel, în monografia sa Vivre la CréActivité. Réflection sur l’éducation artistique en arts plastiques (Edition Peisaj. Collection Cogito, Côte Saint Luc [Québec], 2011), analizează impactul abordării artelor (plastice, îndeosebi) şi a creativităţii asupra comportamentului social în R. Moldova şi Franţa. Autoarea, în prezent cercetător la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Montréal, Québec, este originară din Basarabia. Experienţa de a învăţa în şcoala sovietică din RSS Moldovenească, apoi cea de conferenţiar la universităţile din Chişinău, au determinat-o să scrie această carte, prin care să revizuiască abordarea conceptului de creativitate în mediul basarabean. Din postfaţă aflăm că Maia Morel a susţinut un doctorat în pedagogie la Moscova şi un al doilea doctorat în artele plastice la Sorbona, Paris. Această dublă perspectivă de specialist în arte şi în ştiinţele educaţiei i-a permis să trateze subiectul creativităţii în mod complex, printr-o grilă interculturală şi interdisciplinară.
Creativitatea este un dat natural al fiinţei umane, care, prin educaţie, poate deveni comportament artistic. Autoarea consideră că o persoană creativă îşi descoperă unicitatea, îşi fundamentează propria cultură şi, în acelaşi timp, emite judecăţi de valoare şi se angajează în aprecierea adecvată a produsului altuia. În perioada sovietică, educaţia era în serviciul ideologiei şi profesorul de artă plastică (dar şi de literatură, muzică etc.) nu avea autorizaţia să dezvolte la copil cultura artistică, adică capacitatea acestuia de-a lua decizii, de-a analiza, de-a gândi critic. Trist este, după Maia Morel, faptul că în R. Moldova, în pofida transformărilor sistemului de învăţământ survenite după obţinerea democraţiei, educaţia pentru creativitate rămâne doar o declaraţie: o terminologie nouă suprapusă peste practicile vechi. Textele oficiale şi activităţile şcolare nu se intersectează în demersurile pedagogice ale profesorilor şcolari. Orele de educaţie plastică, susţine autoarea, ar trebui să abandoneze imitarea reproductivă (metoda trecutului), dar şi spontaneitatea gratuită (metoda „la modă” în şcoala de azi) şi să cultive dialogul valorizant, atitudinile socializante, să deschidă posibilitatea unei diversificări a percepţiei, să impulsioneze viziuni de creaţie insolite.
Dacă în şcoala moldovenească s-ar respecta aceste obiective ale didacticii moderne, s-ar diminua ruptura dintre procesul instructiv şi cultura societăţii moldoveneşti. O ruptură care, la moment, e cât o prăpastie.
Nina Corcinschi
