În primele luni ale invaziei sovietice în Basarabia, s-a mărit numărul bolnavilor de tifos, cori şi scarlatină, iar, în localitățile în care erau dislocate garnizoane militare, tronau bolile venerice. Autoritățile sovietice nu au intervenit la stingerea focarelor de infecții, care au atins cote maxime în ianuarie-martie 1941.

La 1 ianuarie 1941, în r-nul Orhei, erau înregistrate: un caz de tifos, șase cazuri de febră tifoidă, 47 cazuri de scarlatină și trei cazuri de difterie. În același timp, în satele Gura Galbenă şi Satul Nou, erau câte aproximativ 50 de bolnavi de tifos exantematic. În Dubăsari, Cimișeni și Corjeva din r-nul Budești, se răspândea epidemia de tifos. În Ocnița fuseseră depistate două cazuri de tifos, opt cazuri de scarlatină și 34 cazuri de cori.

În primăvara lui 1941, în localitatea Dezghinge, r-nul Comrat, se făcea simțită o invazie de cori printre copii, care a avut și cazuri letale. Deşi situaţia era foarte gravă, autoritățile raionale și cele județene nu au întreprins nimic eficient pentru a o redresa. În unele localități, măsurile de profilaxie se limitau la dezinfectarea locuințelor. Spre exemplu, în s. Grimeşti, r-nul Lipcani, au fost dezinfectate 57 de case din cele 230 câte erau în localitate.

Nici puținii bani alocați pentru vaccinare nu erau utilizați conform destinației. De pildă, în r-nul Sculeni, au fost vaccinați doar 7138 dintre cei 12150 de locuitori.

Soldații se aruncau aproape la toate femeile

Despre bolile venerice, în documentele timpului se discută cu girul „strict secret”. La ședința activului PC(b)M al județului Soroca din 9 septembrie 1940, s-a recunoscut că foarte mulți militari se adresează la medici cu astfel de probleme. Pentru a stopa această stare de lucruri, au început arestările persoanelor civile. Astfel, la 11 octombrie 1940, Judecătoria Supremă a RSSM a lăsat în vigoare o sentință a Judecătoriei Populare a orașului Cahul, prin care Tamara Taraktova era condamnată la cinci ani privațiune de libertate. Femeia era acuzată că găzduia prostituate în apartamentul său din Cahul. Ceva mai târziu, la 15 noiembrie, Judecătoria Supremă a lăsat în vigoare și decizia Judecătoriei Populare Leova de a o condamna pe Anastasia Dobrova la doi ani de pușcărie. Suferind de o boală venerică, aceasta a molipsit mai mulți ostași ai Armatei Roșii. Nici unul dintre numeroasele dosare de arhivă, care au fost consultate de către cercetători, nu face trimitere la pedepsirea vreunui ostaș.

La ședința activului republican a PC(b)M din 2-4 ianuarie 1941, ministrul Sănătății a spus cu text deschis: „Poporul sovietic, venind în Basarabia, s-a comportat de parcă ar fi flămând de sex. Se aruncau aproape la toate femeile, îndeosebi au păcătuit militarii. Această nereținere a condus la îmbolnăvirea multor militari și comandanți”.

Criza de medici

Lipsa cadrelor medicale a fost un alt motiv al dezlănțuirii bolilor în Basarabia în acea perioadă. După invazia sovietică, majoritatea medicilor de aici au plecat peste Prut. Pentru a împiedica concedierea cadrelor rămase, la 3 ianuarie 1941, a fost emisă Hotărârea Comitetului Central al Partidului, „cu privire la întărirea medicilor de sector”, prin care „se interzice Comitetelor executive județene și raionale transferarea medicilor de sector din localitățile sătești în centrele raionale sau la un alt serviciu”.

Cu toate acestea, în mai multe localități din Basarabia, nu exista nici un cadru medical. Așa era, de exemplu, în satele Djoltai, Beș Ghioz și Gaidari din r-nul Ceadâr-Lunga. În căutarea unei soluții, la 10 decembrie 1940, a fost semnat ordinul nr. 139, care prevedea că toţi studenţii anului III ai Şcolii Medicale de Felceri din Tiraspol urmau a fi repartizaţi pentru stagiere la Staţia Epidemiologică din Chişinău. Iar de aici, la 18 decembrie, viitorii absolvenţi au fost trimişi în cele mai afectate localităţi, pentru a lupta cu epidemiile.

În pofida faptului că starea de sănătate a populaţiei era critică și lipseau medicii, lucrătorii sanitari erau folosiţi, mai întâi de toate, în scopuri ideologice. Din amintirile Olgăi Platon de la circumscripția sanitară Bardar, înțelegem că, duminicile și de sărbători, ea era impusă să țină lecții sanitare pentru locuitorii satului Pojoreni, fiind împiedicată în acest mod să meargă la Biserică. Iar Teodosie Guzun din comuna Dubăsari, care, în timpul serviciului militar, a absolvit Școala sanitară din Galați, relata: „În seara zilei de 31 decembrie 1940, mă cheamă la Primărie [sovietul sătesc] și, fiindcă în comună era strașnică epidemie (peste 100 de cazuri), mi s-a impus munca de dezinfector sanitar, având informație că eu în armata română am fost în campania sanitară. Serviciul ce mi s-a impus era obligatoriu și urma să-l îndeplinesc în cele mai grele condiții. De exemplu, mă punea să adun rufele, să le fierb, să le dau la etuvă, să umblu prin sat să dezbrac bolnavii, să-i caut de paraziți, să-i tund și multe alte lucruri… S-a terminat epidemia de tifos și au început în primăvară „frigurile”. Iarăși mă chemă și-mi spun că sunt mobilizat și la această boală. N-am putut zice nimic, vedeam că vor să mă prindă cu vinovăție și să fiu deportat. Îmi dau pastile de chinină să le distribui pe la bolnavi pe acasă de două ori pe zi: dimineața și seara, și nu numai în comuna Dubăsari, dar și în Corjova, având un număr de 100 de persoane”.

Trei pacienţi pe un pat

În ceea ce privește asigurarea cu medicamente, a fost utilizat inventarul existent și, întâi de toate, leacurile vechi, cu termenul de valabilitate expirat. Puținele medicamente calitative, aduse din URSS în Basarabia, erau destinate cadrelor de conducere, iar celelalte, pentru muritorii de rând, erau mai puţin eficiente decât cele românești. La Conferința de dare de seamă și alegeri a organizației județene Orhei a PC(b)M din 1-2 februarie 1941, unul dintre vorbitori a dat de înţeles că, în discuțiile particulare, medicii afirmă că leacurile sovietice sunt de calitate proastă.

În afară de aceasta, resursele financiare alocate pentru medicină din bugetul republican nu erau utilizate conform destinației. De regulă, din aceşti bani se achitau doar salariile cadrelor medicale. De exemplu, în primul trimestru al anului 1941, direcția sănătate a raionului Sculeni nu a utilizat 23 000 de ruble, pe când salariul mediu lunar al unui lucrător medical era de 246. Iar pentru anul 1940, în r-nul Congaz, au fost repartizate 54 800 de ruble, din care nu s-a cheltuit nimic…

Propaganda timpului în sfera medicinei pornea de la ideea că statul sovietic, având grijă de toţi cetățenii, deschide spitale în fiecare centru raional. Însă ceea ce, în terminologia timpului, se numea „spital”, însemna, de fapt, o casă confiscată de la localnici și câteva paturi. Ambulatoriul din Soroca, de exemplu, se afla într-o stare deplorabilă. Aici albiturile se schimbau o dată în 10–15 zile, bolnavii își păstrau lucrurile personale sub saltele sau paturi şi erau obligaţi să spele podelele. Intervenţiile chirurgicale se făceau cu instrumente ruginite. Din lipsă de spațiu, pacienţii cu formă deschisă și închisă de tuberculoză erau spitalizați în aceleași saloane. În ambulatoriul din Budești situaţia era şi mai tristă, fiindcă un pat revenea la câte trei-patru bolnavi. Nici la spitalul raional din Glodeni nu erau suficiente paturi, noptiere şi instrumente necesare, iar în cabinetul stomatologic instrumentele erau ruginite, apa distilată lipsea, fiind înlocuită cu apă de ploaie. Ambulatoriul din Străşeni, deschis în anul 1940, avea o capacitate de 25 de paturi, dar la 1 ianuarie 1941 nu dispunea nici de bucătărie, nici de spălătorie. Instituţia medicală din Vadul lui Vodă se afla la etajul doi al unei case naţionalizate şi avea zece paturi, însă nu era conectată la sistemele de canalizare şi de asemenea nu avea apă. Ambulatoriul de la Cărpineni activa în clădirea fostului oficiu poştal. La alte aşa-numite spitale sovietice lipseau până şi lingurile sau furculiţele.

Lipsa de combustibil

Nici combustibilul nu era destinat instituțiilor medicale în perioada rece a anului. În spitalele din Chișinău erau necesare 2300 de tone, dar li s-a distribuit mai puţin de jumătate. Pentru încălzirea spitalelor din județul Soroca era nevoie de 180 de vagoane cu lemn, dar autorităţile s-au limitat să folosească numai o sută… În județul Tighina, unităţile spitaliceşti erau asigurate cu lemne în proporție de 60-65%.

Mariana S. Țăranu,
conferențiar universitar, doctor în istorie