Mănăstirea Ţigăneşti

O istorie tristă, povestită de părintele Spiridon

„Mănăstirea a fost întemeiată în 1725 de boierul Lupu Geuca şi de răzeşii din comuna Cobâlca. Aceştia au construit o biserică din bârne, pentru a-i ascunde pe creştinii din apropiere de invazia tătarilor. Întâiul stareţ al mănăstirii a fost ieromonahul Samuil. El a lăsat călugărilor o diată, cu iscălitura lui, în care menţionează unde e hotarul moşiei, cum l-au prins tătarii şi i-au luat documentele şi lucrurile mănăstirii.

În 1846, pe locul bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, care în acel moment era o ruină, a fost construită o altă biserică – din piatră, în stil rusesc. A doua biserică (de iarnă), cu hramul Sfântul Nicolae, a fost construită în 1868, pe timpul Egumenului Ghedeon, în stil moldovenesc. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial aici au fost înmormântaţi sute de ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă: români, nemţi, ruşi.
După război, autorităţile au încercat de câteva ori să închidă mănăstirea. Prima tentativă a avut loc în 1945, pe când stareţ era Ioachim Burlea din Bravicea. Au sosit la mănăstire un căpitan şi câţiva militari. Stareţul i-a primit cum se cuvine şi militarii au lăsat mănăstirea în pace.

Prin anii ’50, mănăstirea încă mai avea în proprietate 108 hectare de pământ, două mori de apă şi una de vânt şi acolo trăiau 180 de călugări şi fraţi. Dar, în 1959, autorităţile locale i-au trimis pe fraţii de ascultare pe la casele lor, iar peste un an au fost prigoniţi călugării. Toate icoanele şi cărţile bisericeşti, sub pretextul că sunt duse la Hârbovăţ, au fost arse. Cimitirul mănăstirii a fost nivelat. A dispărut şi Cărarea Maicilor, drumul ce unea sfântul locaş cu mănăstirea de maici din Tabăra. Aceste două mănăstiri făceau schimb de mărfuri, îşi acordau ajutor la nevoie… Pentru a şterge din memoria oamenilor orice credinţă în Dumnezeu, în aceşti ani comuniştii au adus între pereţii mănăstirii spitalul de psihiatrie”, îşi încheie povestirea părintele Spiridon.

Din locaş sfânt – în spital de psihiatrie

În perioada în care locaşul a fost prefăcut în spital de psihiatrie s-a făcut tot posibilul ca nimic să nu trădeze faptul că aici ar fi fost vreodată o mănăstire. Bolnavii erau ţinuţi în chiliile călugărilor şi în biserica de iarnă, iar în biserica de vară se afla depozitul. Singura icoană care a fost salvată a fost cea a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, astăzi păstrată cu mare grijă. Aceasta a fost dăruită mănăstirii în 1909 de către episcopul Serafim, ucis apoi de comunişti. Celelalte icoane şi cărţi bisericeşti au fost arse la marginea pădurii, pe malul râului Ichel. Bunurile mănăstireşti – covoarele şi alte obiecte care puteau să fie folosite în gospodărie – au fost împărţite între ei de către săteni. Şi astăzi mai vin la slujbe bătrâni care mărturisesc că şi-au împodobit casele cu covoare de la mănăstire, au făcut nunţi cu ele. Acum ei se căiesc pentru acele fapte şi spun că toată viaţa i-au urmărit părerile de rău.

La mănăstire e mult de lucru…

Părintele Spiridon a venit la mănăstire după ce a făcut şcoală teologică în Anglia şi are tot felul de idei inovatoare pe care vrea să le implementeze în viaţa mănăstirii. Chiar în timp ce stătea de vorbă cu noi, de el s-au apropiat mai mulţi călugări pentru a-i cere sfatul cum să facă anumite lucrări. La mănăstire este mult de lucru. Uneori vin să-i ajute şi oamenii de prin satele învecinate. Timp de trei decenii aici niciodată nu s-au făcut reparaţii, multe încăperi au fost distruse. Este mult de lucru şi la lucrarea pământului, mănăstirea având în posesie 49 de hectare (vie, grădină, livadă, prisacă, două iazuri). Un călugăr cu barbă sură şi lungă cât un secol prelucra butoaiele de vin cu tinctură din frunze de nuci, altul cocea la bucătărie prăjituri, care împrăştiau prin pădure o aromă îmbietoare.

„Astăzi, un ex-deputat tânjeşte după averea mănăstirii”

În 1992, când mănăstirea a fost redeschisă, călugării au trăit în condiţii grele căci complexul monastic se afla într-o stare deplorabilă. În prezent, acolo funcţionează trei biserici, cea de-a treia fiind deschisă în 2009, în cinstea icoanei Maicii Domnului „Izvor Tămăduitor”, pentru că e situată deasupra unui izvor.
La mănăstire sunt 30 de persoane. Fiecare zi începe cu o slujbă oficiată la ora cinci dimineaţa şi se încheie cu vecernia de seară, după care urmează pravila. În zilele de sărbători şi duminici liturghiile încep la ora opt dimineaţa.
Mai mulţi ani, mănăstirea s-a judecat cu controversatul ex-deputat Gheorghe Străisteanu. Părintele spune că acesta a privatizat ilegal iazul care se află lângă mănăstire. Deşi instanţa de judecată a dat câştig de cauză mănăstirii, dispunând ca imobilele construite pe malul iazului să fie demolate, acest lucru aşa şi nu a mai fost făcut. Lumea spune că, în perioada în care noul proprietar a amenajat acolo un loc de agrement, era mare destrăbălare. Cei care veneau la mănăstire să se roage erau şocaţi de peisajul ce-l vedeau: oameni dezbrăcaţi care făceau plajă, gălăgie, consum de alcool. Dar când a fost construită mănăstirea intenţionat s-a căutat un loc liniştit, departe de aşezămintele omeneşti, deoarece călugării se cuvine „să fie departe de cele lumeşti şi să se dedice doar vieţii duhovniceşti”.

Stareţul mănăstirii consideră că în viitorul apropiat lucrurile aici se vor schimba în bine, căci această zonă a devenit parc naţional. O atracţie pentru turişti ar putea fi şi biblioteca impresionantă unde sunt depozitate cărţi vechi de peste o sută de ani.