Tot în acelaşi an devine actriţă a Teatrului „Eugene Ionesco” din Chişinău, pe a cărui scenă joacă timp de un deceniu. După doi ani de colaborare cu „Teatro di Castilia” din Italia, ajunge şi pe scena de la Naţional. Despre Margareta Pântea este vorba, actriţa care de-a lungul carierei sale artistice a interpretat numeroase roluri în spectacole de teatru, precum şi în două filme. Atât pe scena teatrului, cât şi pe cea a vieţii, frumoasa actriţă este sincera şi pasională, indiferent de complexitatea rolului pe care îl are.
– Margareta tocmai te-ai întors de la Soroca unde împreună cu Andrei Porubin aţi jucat „Anonimul Veneţian”. Cum a fost recepţionat mesajul vostru?
– Spectacolul se simte la el acasă – comod, bine şi, cel mai important, este prezentat la zi. Este un lucru foarte bun că am reuşit să jucăm şi acolo. Publicul are nevoie de un spectacol bun, din păcate însă acuma trupele de actori nu se mai duc prin alte localităţi ale ţării. Cât despre noi, deocamdată mergem doar la Soroca. Acolo există Teatrul „Veniamin Apostol”, care este axat pe proiecte, iar noi colaborăm cu acesta. Este un spectacol mai special, zic eu, deoarece reflectă relaţiile adevărate între doi oameni, o dragoste profundă, verificată şi călită de timp. Eu cu Andrei ne-am propus să aducem în scenă emoţii adevărate şi personaje vii.
– Ştiu că în paralel cu activităţile din cadrul teatrului mai faci şi altceva. Spune despre ce este vorba.
– Tocmai mi s-a oferit şansa de a fi profesoară de actorie la proiectul muzical „Fabrica de Staruri”, un lucru nemaipomenit pentru mine. Motiv pentru care am zis „DA” fără niciun fel de ezitare. Este o bună ocazie de a-mi împărtăşi bagajul de cunoştinţe acumulate pe parcursul celor peste douăzeci de ani. Şi consider că, dacă nu aş face acest lucru nobil, aş fi o egoistă. Este un alt gen de activitate artistică la care am visat de mai mult timp şi pentru care mă simt pregătită. În momentul în care am intrat acolo, mi-am luat haina de lucru, adidaşii, am ştiut că trebuie să nu mă cruţ, să împărtăşesc experienţa pe care o am, să fiu aşa cum sunt şi chiar să nu-mi fie frică să fiu urâtă, uneori.
– Aveai pregătite nişte „scenarii de lecţii”?
– Eu eram pregătită înainte să mi se facă această ofertă, aveam deja un program. Însă în momentul în care încerci să lucrezi cu schiţa se duce totul… nu poţi să citeşti din caiet, practica bate teoria. Aş vrea să accentuez faptul că nu am venit în calitate de profesoară, ci de prieten, de a-i ajuta, şi nu de a-i învăţa. Fiindcă aceste noţiuni despre care eu le vorbesc ei le cunosc. Recunosc că sunt mereu cu gândul la aceşti copii, trăiesc cu asta şi sunt extrem de entuziasmată. Şi chiar ţin să mulţumesc organizatorilor pentru invitaţie şi încredere. Cred că mulţi actori şi-ar fi dorit această şansă care mi s-a oferit mie.
– Ştiu că meseria de actor impune mult sacrificiu de sine şi răbdare, iar mediile artistice de la noi nu sunt tocmai placide, aşa cum se văd din sală. Au existat ranchiunoşi în viaţa ta?
– Profesorii de la Moscova ne-au preîntâmpinat – şcoala este şcoală, dar teatrul propriu-zis este foarte dur, iar voi trebuie să rezistaţi. Bârfa, invidia, intriga, răutatea şi multe altele sunt inevitabile. Da, există şi acest gen de oameni, dar eu nu-mi plec urechea la tot ceea ce se vorbeşte. Sunt un om destul de închis şi, de regulă, nu dau voie oricui să-mi intre în suflet. Vin, îmi fac meseria şi după aceea merg la familia mea. Eu mă deschid doar în scenă şi acasă. Au existat cândva lucruri care m-au rănit foarte tare, motiv pentru care m-am ascuns în carapace, ca să nu ajung să sufăr din nou.
– Îţi surâde ideea de a mai interpreta roluri în filme, dat fiind faptul că ai o simpatie aparte pentru scenă?
– Da! Deşi teatrul are prioritate în viaţa mea, îmi este dor şi de „gustul şi parfumul filmului”. Actorul este o fiinţă care este mereu în căutare de nou. Şi poate sună paradoxal, dar actorul uneori recurge la un fel de autoflagel pentru a fi încercat de alte sentimente şi trăiri. Şi am impresia că crizele sufleteşti îl fac mai viu, mai înţelept, mai matur, dacă vreţi. Iar în momentul în care mergi prin viaţă cu hi-hi-hi, atunci aşa şi devii. Îţi pierzi substanţa. Ei, şi în acel moment publicului nu-i mai eşti interesant. Lui îi place să vadă oameni vii, care ard, care cad şi se ridică, şi iar, şi iar… Cel puţin pe mine crizele sufleteşti m-au ajutat să fiu ceea care sunt.
– Care este rolul în care te regăseşti cel mai bine? Şi dacă el reprezintă o anumită epocă.
– Să ştii că nu există roluri mici. Mie toate îmi sunt dragi, deoarece eu trăiesc prin toate personajele mele, le descopăr şi le dau viaţă în scenă. Iar în momentul în care am un rol care îmi permite să stau pe scenă doar două-trei minute, iar eu trebuie să rămân în memoria publicului, atunci dau tot ce am mai bun din mine. Eu nu operez cu jumătăţi de măsură. Lucru pe care uneori nu-l poţi face într-un rol mai mare, fiindcă îţi ia mai multă energie. De fapt, fiecare apariţie a mea este de parcă ar fi ultima.
– Ţi s-a întâmplat să joci teatru în viaţă, într-o anume situaţie?
– Nu, categoric! Nici chiar atunci când sunt rugată. În situaţiile în care întâlnesc ipocriţi sau oameni falşi, pur şi simplu îi ignor. Am jucat atâtea roluri şi caractere şi aceste personaje m-au învăţat atâta psihologie, încât îmi este uşor să depistez cine este sincer şi cine nu. În afara teatrului mă odihnesc şi nu joc teatru în viaţă, fiindcă este un loc anumit pentru asta. Dacă îţi transpui şi în viaţă rolul de pe scenă poţi să înnebuneşti. Pe bune.
– Faptul că soţul tău, regizorul Sandu Cozub, este director artistic al Teatrului „Mihai Eminescu” te-a avantajat în vreun fel?
– Poate părea ciudat, dar îţi răspund cu NU! De regulă mă mulţumesc cu rolurile care mi se dau, fără a pune în discuţie distribuţia lor. Îmi fac munca şi plec, iar odată ajunsă acasă am alte preocupări mai importante şi nu discut cu Sandu despre teatru.
– Îţi recunoşti slăbiciunile? Plângi atunci când suferi, ori o femeie puternică nu are voie să facă aşa ceva?
– Ca să-ţi recunoşti slăbiciunile trebuie mai întâi de toate să ai curaj. Vă dau un exemplu. Şcoala de la Moscova m-a ajutat să mă deschid, mi-a scos toate complexele, iar când am venit în teatru eram ca un copil. Până în momentul în care cineva a avut „inspiraţia” să mă informeze că am mâinile foarte mari, sugerându-mi să le dosesc atunci când ies în scenă. Din acel moment am dezvoltat un complex teribil. De atunci mi-am ascuns mâinile, lucru care era uşor de sesizat. Aveam impresia că spectatorul nu mă vedea pe mine, ci pe ele. Aşadar, trei ani de zile au ieşit mâinile mele pe scenă. Important nu era vocea, interpretarea, şcoala pe care am primit-o, ci doar mâinile. După o vreme, mi-am dat seama că de la mâini am început să mă complexez atât exterior, cât şi interior. Într-o bună zi, m-am speriat şi m-am întrebat: ce-i cu mine? Mi-am amintit un exerciţiu învăţat la „Şciukin”, care spunea că, dacă apar astfel de complexe, trebuie să-ţi găseşti cea mai frumoasă trăsătură pe care o ai şi s-o iubeşti. Pornind de la acest punct, ajungi să le iubeşti şi pe celelalte. Asta vă spuneam – este vorba de curaj, când simţi că ai un complex, mai întâi trebuie să te îndrăgosteşti de el, ca după aceea să devina cel mai atrăgător şi să-ţi dea un şarm aparte. Astfel te eliberezi de această povară, chiar dacă uneori şi mai plângi, fiindcă mai este şi sufletul.
– Crezi că moldovenii au un anumit gen de prejudecăţi?
– Suntem preocupaţi de haine, investim în ele şi avem grijă să observăm dacă şi cel de lângă noi e în rând cu moda. Avem tendinţa să fim într-un fel anume, negându-ne astfel propria identitate.
– Ce ne face mai frumoşi?
– Devii frumos atunci când dăruieşti dragoste, faci ceva bun pentru cineva. Când ştii ce ai de făcut. Şi atunci când rosteşti „Te iubesc!”.
– Ce înseamnă dragostea? Acasă eşti o Julietă pentru al tău Romeo?
– Să-l priveşti pe cel de lângă tine aşa cum l-ai privit prima oară, să-i iubeşti firul cărunt care i-a apărut la tâmplă, să-i iubeşti privirea, zâmbetul şi să nu te mai saturi să fii cu acest om. Eu sunt împreună cu Sandu de peste douăzeci de ani, dar nu mă plictisesc să stau cu el nici pentru o secundă. Mă pierd fără el. În fiecare zi descopăr ceva nou. Doamne! Vorba din spectacol – „vreau să mor împreună cu tine”! Dragostea adevărată se şlefuieşte ca un diamant, capătă greutate prin ani.
– Ce iubeşti mai mult – oamenii sau publicul?
– Foarte haioasă întrebare. Iubesc şi pe unii, şi pe alţii şi tot ceea ce fac este pentru ei. Îmi place să descopăr omul, alta este când mă dezamăgeşte. Nu-mi plac oamenii aroganţi, orgolioşi, mândri, prea încrezuţi. De fapt, nimeni dintre noi nu se naşte aşa, omul din cauza complexelor devine astfel.
– Ce reuşeşte să te surprindă?
– Oamenii care au rămas copii şi care nu au îmbătrânit sufleteşte. Cei care au reuşit să-şi păstreze inocenţa şi vreau să fiu şi eu aşa. Să ştii că, dacă un om a fost bun în viaţă, şi ridurile îi sunt frumoase, iar dacă a fost rău, atunci ridurile îl fac şi mai urât.
– Există o cauză pentru care lupţi în viaţă?
– Lupt pentru copiii mei, Sănduţa şi Mihăiţă, pe care îi iubesc la nebunie. Şi mai vreau unul, şi nu numai unul. Lupt pentru ca ei să aibă o viaţă mai bună, lupt pentru ca să fie aşa cum sunt, să aibă personalitate, să zâmbească în fiecare dimineaţă, să iubească şi să fie iubiţi şi, în final, lupt pentru ca să-şi păstreze sufletele curate şi libere.
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
