VORNICUL – era mai mare peste curtea domnească, numit de accea în diferite relatări şi palatin, mareşal sau judecător al curţii. La nord şi la sud de Milcov, ocupa de obicei locul al doilea în sfat, fiind amintit pentru întâia oară la 1387, în Moldova, şi la 1389, în Ţara Românească.
Avea drept de judecată în întreaga ţară, aceasta fiind principala sa atribuţie. Era unul din comandanţii armatei. În secolul XVI vornicia în Moldova s-a împărţit în două, un fenomen similar fiind amintit în Ţara Românească doar la mijlocul secolului XVII, pentru scurtă vreme însă, căci aici rolul vornicului de Ţara de Jos îl juca marele ban. Ca şi acesta, vornicul moldovean „de Ţara de Jos“ („judecător general asupra jumătăţii de ţară de la Dunăre până la Iaşi“ – Miron Costin), şi cel „de Ţara de Sus“, cu atribuţii identice în restul Moldovei, hotărau „pedeapsa morţii, fără ştirea domnului, pentru tâlhari, omorâtori, jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi” (D. Cantemir).
În grija lor intrau străjile vadurilor şi ale hotarelor. În 1518 – istoriseşte Grigore Ureche – venind veste de năvala tătarilor, a trimis Ştefăniţă Vodă „pre Petrea Cărăbăţu vornicul şi cu toţi giosenii (= din Ţara de Jos) […] de i-au izbit şi mulţi tătari au peritu, mulţi în Prut s-au înecat şi s-au fostu înglotindu în Ciuhru.”
Ca semn al dregătoriei, în veacul următor, vornicii moldoveni purtau un baston albastru „împletit cu aur” (Miron Costin).
*****
sursa: C. Rezachevici, Marile dregătorii ale Moldovei şi Ţării Româneşti în Magazin istoric, Anul V, Nr.1(46) ianuarie 1971
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
