Avea doar 19 ani și ține bine minte cum au fost scoși din casă ca niște infractori și transportați în Siberia, unde-i aștepta o sărăcie fără margini și foamete. Iar din cauza stresului și a dorului de casă, femeia suferă de mai multe boli grave și acum, la cei peste 80 de ani pe care-i are, spune că nu trăiește, dar se chinuie.
Potrivit datelor istorice, după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, românii şi reprezentanţii celorlalte etnii conlocuitoare au fost supuşi unui regim sistematic de crime, masacre, deportări şi dislocări masive.
Deportările din anul 1949, oamenii urcă în „trenul morții” (numit astfel pentru condițiile inumane pe care le-au îndurat deportații)
În anul 1949, în satul Chiperceni din raionul Orhei, ca și în multe alte sate din Basarabia, au fost deportate mai multe familii considerate drept dușmani ai regimului politic de atunci. Printre acestea se numără și familia Elizavetei Veveriță. Motivele au fost diverse, dar femeia crede că ei au ajuns în listă, pentru că aveau casă în centrul satului, tatăl era fost primar și mai aveau și doi boi.
„Boceam în gura mare”
Pe Elizaveta Veveriță am găsit-o în satul Chiperceni, Orhei. În prezent, femeia trăiește singură, pentru că, acum câțiva ani, i-a murit bărbatul. Ea este una dintre miile de persoane care au fost deportate în Siberia în anul 1949 și care a revenit acasă la mijlocul anilor `50. Nici după 60 de ani de la drama trăită atunci, Elizaveta n-a uitat prin ce a trecut.
Bătrâna povestește că totul a început în noaptea de 5-6 iulie 1949. Câțiva soldați cu arme și un reprezentant de la „selsovetul” din sat au intrat în casa familiei sale. Ea își amintește că tatăl ei se ascundea de câteva zile într-o râpă de lângă sat, iar maică-sa dormea în mahala. „Credeam că riscă să fie deportați doar capii familiilor, împreună cu soțiile, de aceea noi, copiii, dormeam acasă. Au intrat după miezul nopții și ne-au ordonat să ieșim afară și să urcăm în mașină. Noi boceam în gura mare. Mama a văzut că suntem speriați și a ridicat capul din buruieni să vadă ce se întâmplă, iar soldații au prins-o și pe ea. Ne-au dat voie să ne luăm cu noi câteva lucruri, iar cât timp alegeam ce ne trebuie, unul dintre frați a reușit să fugă. În aceeași seară ne-au dus la gara de trenuri, ne-au urcat în niște vagoane pentru transportarea cărbunelui și ne-am pornit în Siberia”, mărturisește cu lacrimi în ochi fosta deportată.
În Siberia n-au fost deportați doar maturi, dar și mulți copii
Oamenii au mers cu trenul mai mult de două săptămâni. Acolo au îndurat foame, iar când au ajuns în Rusia, toți erau sleiți de puteri.
Vaca i-a ajutat să nu moară de foame
După ce au ajuns în Siberia, basarabenii au fost cazați, cât mai multe familii, în case părăsite sau împreună cu ruși. Elizaveta Veveriță își amintește că la început nu aveau ce mânca și mergeau cu ziua la localnici ca să primească seara câțiva cartofi. „Un frate de-al meu, care transporta cereale, fura seara câte un sân cu grâu și-l aducea acasă ca să avem ce mânca. Mai târziu, am strâns niște bani și-am cumpărat o vacă, care ne-a ajutat să nu murim de foame”, spune emoționată femeia.
Fosta deportată mai adaugă că în Siberia era o sărăcie de neimaginat. Oamenii de acolo se comportau bine cu ei, însă nu și reprezentanții puterii sovietice. „Veneau pe neprins de veste la mijlocul nopții și ne spuneau: „Moldoveni, treziți-vă că sunteți chemați!”. Trebuia să le demonstrăm că n-am fugit. Iarna viscolea groaznic și nu se vedea om cu om. Lucram câte 12-15 ore pe zi, iar ei ne păzeau de parcă eram la închisoare”, spune indignată Elizaveta.
În timp ce o parte a familiei se chinuia în Siberia, tatăl și fratele trăiau drama lor în Basarabia. În toți anii petrecuți la distanță, ei păstrau legătura prin scrisori. Tatăl scria că el și fratele și-au găsit de lucru în sat și periodic le trimitea colete. Ei, la rândul lor, povesteau cum este viața departe de casă. „Siberia mi-a rupt familia în două”, zice bătrâna.
Familia s-a reunit, dar inima tatălui a cedat
După aproape șapte ani petrecuți în Siberia, Elizaveta Veveriță împreună cu familia a revenit acasă. Fosta deportată își amintește că în anul 1956, după ce familia s-a reunit, i-a decedat tatăl. Ea presupune că inima n-a mai suportat durerea prin care trecea bărbatul zilnic. „A fost lipsit de familie și de casă în aceeași zi. Chiar dacă era un bărbat puternic, n-a mai putut să reziste, știind că în locuința pe care a ridicat-o cu propriile mâini trăiesc alți oameni. El trecea zilnic prin fața porții și nu avea dreptul să intre în casă. Să nu fi fost acest lucru, poate trăia mai mulți ani tatăl meu”, menționează tristă femeia.
După ce a revenit acasă, Elizaveta Veveriță a mers de două ori la autorități și a solicitat să le fie înapoiată locuința, iar răspunsul pe care l-a primit de fiecare dată a fost: deportații nu au dreptul să se întoarcă în casele lor! În anul 1957, fosta deportată s-a căsătorit și s-a mutat cu traiul în casa soțului. Alți frați de-ai ei și-au construit ori și-au cumpărat case, iar viața a început să revină la normalitate. Femeia a crescut două fete, care au reușit deja să-i aducă pe lume și nepoței. Ea spune că a avut o căsnicie fericită și un soț care a iubit-o și a încercat mereu s-o facă să uite coșmarul siberian. „Dar aceste amintiri nu se șterg ușor din memorie. Voi muri cu durerea în suflet”, mărturisește pensionara, care în acest an va împlini onorabila vârstă de 85 de ani.
Chișinău, monument dedicat deportaților care a fost inaugurat recent
În prezent, Elizaveta Veveriță are o pensie care depășește cu puțin o mie de lei și mai primește lunar câte 100 de lei, pentru că a fost deportată. Recent, în satul Chiperceni a fost instalată o piatră comemorativă, pe care au fost înscrise numele tuturor localnicilor ce au fost deportați în Siberia.
Al doilea val a avut loc în noaptea de 5-6 iulie 1949. Mii de familii au fost destrămate, vieţile oamenilor neînsemnând nimic pentru autorităţi. În total au fost arestate şi trimise în Siberia 11. 606 familii, adică 34.763 persoane, dintre care 9233 bărbaţi, 13.702 femei, 11.828 copii.
