Mie îmi pasă. Dar lor?

Pentru mine orice scrutin electoral este o perioadă de frământări morale. Sunt sigur că prin asemenea frământări trece multă lume care, o dată la patru ani, fiind chemată la urne și vrând să nu greșească, își pune eterna întrebare: Da eu cu cine votez, cine-s cei mai buni care, ajungând în parlament, vor lucra pentru binele țării, dar nu numai al familiilor lor?

Când ai asemenea frământări, când îți pui astfel de întrebări înseamnă că îți pasă, indiferent dacă ești optimist precum Codul moral al constructorului comunismului sau pesimist ca Ecleziastul.

Scriu aceste rânduri provocat de niște reacții la un recent articol de-al meu întitulat „Să nu ratăm spectacolul Minciunii”. Iată fragmentul la care mă refer: „Cât va dura acest spectacol? Ne răspunde Ecleziastul: „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui". Să fim optimiști, așadar, există viață și după alegeri, va veni prin urmare și ceasul nostru. Esențial e să nu ratăm spectacolul și să mergem la votare! Chiar dacă nu avem pentru cine vota, putem face un lucru bun pentru noi și pentru țară – stricăm buletinele de vot, ca să apropiem ceasul…”

Orice cititor mai puțin distrat și suficient de corect nu a putut să nu realizeze că e vorba de un procedeu stilistic prin care ironizam, oximoronic, pe seama „optimismului” Ecleziastului. Chiar și scrutinul din acest an fiind un „spectacol al minciunii”, ziceam să mergem la votare, „chiar dacă nu avem pentru cine vota, putem face un lucru bun pentru noi și pentru țară – stricăm buletinele de vot, ca să apropiem ceasul…„.

Acest „îndemn” – stricăm buletinele de vot – i-a supărat pe unii care m-au trecut în clasa celora cărora „nu le pasă” și … cultivă stări de spirit absenteiste. Nu e cazul să demonstrez câtă „logică” există în această „logică”. După acest reproș urmează ceva mai grav – acuzații și etichetări urâte, jignitoare, amestecate cu un fel de amenințări. Se suflă în paie ude, se inventează tablouri apocaliptice în care apar jurnaliști care „în loc de mobilizare” scot pe gâtlejurile lor iresponsabile „strigăte isterice de demobilizare, de neparticipare la alegeri sau de anulare a buletinelor (ceea ce e totuna).

Sfânta mânie a colegului nostru dă în clocot: „Strigă cei care ne asurzesc bătându-se mereu cu pumnii în piepturile lor de aramă, care le reproşează guvernanţilor că nu sunt suficient de proeuropeni, că mimează integrarea europeană (şi e aici o doză de adevăr)”.

Ca să vezi, marea crimă pe care o comit unii „jurnaliști isterici și trădători” e că „le reproșează ceva guvernanților”! Fiți atenți, aceasta o spune un jurnalist, prin definiție și statut fidel câine de pază al intereselor celor mulți. Și ca lucrurile să fie „lămurite„ exhaustiv, urmează încă o întrebare „logică„: „Ce e cu aceşti jurnalişti isterici? Sunt inconştienţi sau trădători?”.

Acum aștept verdictul, să aflu ce sunt – un inconștient sau un trădător?

Îl rog pe cititor să-mi îngăduie în continuare, niște note mai personale.

Poziția mea ca ziarist față de cele ce au început să se întâmple cu noua guvernare de după 2009 a fost determinată de un adevărat șoc moral: eu, om bătrân și prost, chiar am crezut că la putere au venit noi lideri politici care vor lucra pentru țară. Când am înțeles cu ce se ocupă ei am trăit senzația unei prăbușiri, m-am simțit vândut, trădat, umilit, strivit ca o gâză grețoasă. Recunosc, nu m-am putut detașa de aceste stări de spirit și de aceea, cred, făceam uneori recurs la Ecleziastul. Aceasta pe de o parte.

Pe de altă parte se produceau, de asemenea, lucruri urâte. După 2009 presa (când zic presa am în vedere „comunitatea formatorilor de opinie” – editorialiști, analiști politici, bloggeri) s-a împărțit (fără rest), servind un anumit lider politic. Partea descalificantă a fenomenului constă în aceea că nici unul dintre formatorii de opinie nu și-a declarat afiliere politică și nu și-a asumat deschis, public partizanatul, continuând să mintă opinia publică precum că sunt independenți și imparțiali.

Grupați în cete, aceștia au lucrat și lucrează deschis pentru cineva. Ascultați „Vocea Basarabiei”, priviți „Publika tv”, „Jurnal tv„ și toate celelalte instituții media și vă veți convinge pentru cine lucrează – pentru interesul comun, pentru public sau pentru un patron politic anume. Și iată anume acești formatori de opinie, de ani de zile, nu ratează nici cea mai minimă șansă de a mă acuza fie de partizanat politic, fie de isterie și trădare. (Am adunate în arhiva personală toate aceste materiale, nu vorbesc din vânt). Era nu doar penibil, ci jenant să asculți cum doi analiști făceau la „Vocea Basarabie” un partizanat greu de suportat, reproșându-ne că la TIMPUL „se observă note de partizanat accentuat”…

Am tăcut, n-am răspuns, respectând dreptul colegilor de a avea poziția lor. Nu am răspuns nici la împunsăturile venite dinspre „Vocea Basarabiei”, tot din același motiv. În definitiv, nu asta mă îngrijora atunci și nu asta mă deranjează și azi, nu aceasta este problema, cum se zice.

Problema e dacă îmi pasă sau nu-mi pasă și cum trebuie să procedeze presa atunci când îi pasă?

La noi toate sunt sub zodia geopoliticului. Și căderea frunzelor galbene pare să aibă cauze geopolitice. Alegerile din acest an sunt și mai geopolitice decât de obicei. În mod firesc, anul acesta moldovenii nu vor vota programe electorale și noi proiecte politice, ci „cu cine sunt” – cu Estul (Rusia) sau cu Vestul (Europa). Astfel, politicienii proeuropeni s-au pus la adăpost: cine ne critică, cine e nemulțumit de noi, cine, Doamne ferește, nu e activ în sens civic și manifestă note de dezamăgire este împotriva vectorului Vestic și „netezesc drumul la guvernare partidelor care promit anularea Acordului de Asociere cu UE”. Așa zice colegul meu și drept zice, numai că…

Nu cred că trebuie de demonstrat că revenirea la guvernare a partidei rusești în Moldova poate deveni ultimul cui bătut în sicriului ei. Oricât de mic sau de mare ar fi răul reprezentat de partida proeuropeană, nu avem alternativă, trebuie asigurată guvernarea lor în continuare. Aici lucrurile sunt extrem de clare. Pe mine ca jurnalist mă preocupă sincer în acest context ce se întâmplă cu presa, care e funcția ei astăzi, aici și acum, care trebuie să fie mesajul ei, ce trebuie ea să spună și să nu spună despre actuala guvernare pentru a nu „netezi drumul spre guvernare care…”.

Ni se propune să tăcem, să nu scriem despre totul ce a făcut urât și criminal actuala guvernare. Dacă e așa, în această campanie electorală societatea riscă să rămână fără aliatul ei principal – presa – care are misiune să informeze, să educe, să formeze opinia publică și, ceea ce e principal important, să monitorizeze critic actul politic și actorii politici.

Ceea ce se întâmplă azi cu presa noastră se numește capitularea presei în fața politicului și transformarea ei din așa-zisa putere a patra într-un apendice al politicului. Nu vom avea alegeri libere și corecte cu o presă mută, care apără guvernarea de pericolul revenirii al putere a partidelor anti-europene. Abdicând de la statul ei tradițional presa se va descalifica în fața societății, va deveni complice în acest „complot al tăcerii„.

A-ți păsa de această țară nu înseamnă a te subordona politicului, devenind o parte a acestuia.

P.S.

Scriu aceste rânduri, detașat și dezlegat de orice partizanat partinic, pe un colț de pat într-un spital, unde nu mai e loc pentru nesincerități și interese egoiste. Îmi fac fără milă „autovivescție„ în totul ce am fost și am scris, îmi contabilizez rătăcirile, exagerările, greșelile cel de voie și fără de voie, și, mulțumesc Celui de sus, nu am ajuns încă la „nu-mi pasă”. Mie toată viața mi-a păsat. Mie și azi îmi pasă.

Dar lor, politicienilor, le pasă de această țară?! Și ce trebuie să facă un jurnalist căruia îi pasă cu politicienii cărora nu le pasă de această țară?

Nu aștept răspuns la această întrebare.

Să ne auzim de bine și să nu fie cu supărare.