– Doamna doctor, ce înseamnă mâncarea în secolul 21?
– Noi am modificat contactul real cu mâncarea şi mâncarea a devenit un instrument folosit în alte scopuri decât a fost el inventat, şi anume: mâncăm pentru a supravieţui. Astăzi, mulţi dintre noi există ca să… mănânce. A depăşit mâncarea şi sfera emoţională, de la începutul secolului trecut, când oamenii făceau din masă un tabiet, când bucatele erau gătite cu bucurie şi nu mâncarea în sine era obiectiv, ci comunicarea. În ritmul trepidant al vieţii, am dat la o parte tot ce înseamnă comunicare în jurul mesei şi mâncarea şi-a pierdut acest frumos rol de a ne aduna împreună. Toţi suntem într-o goană nebună, iar mâncarea am luat-o ca pe o chestie ce ne ţine loc de prieten, plictiseală, dezamăgire, singurătate. E orice altceva în afară de hrană. Nu ne mai hrănim corpul cu drag, vrem să ne îngropăm în mâncare toate frustrările şi nemulţumirile noastre – dar este laşă şi, în acelaşi timp, păguboasă această atitudine. Apoi vine obezitatea, ca răspuns firesc la faptul că faci ceva greşit.
– Şi, de aceea, aţi hotărât să deveniţi „mama interdicţiei”…
– Nu am interzis niciodată nimic! Din contră, toată lumea se miră că nu spun „nu e voie ceva” – cel mult, spun că „este voie cu măsură”. Nu înseamnă, însă, că poţi să ţii o cură de slăbire fără să-ţi fie foame. Când Teo ţinea cură şi mă suna, întreba dacă are voie să mănânce cireşe, eu îi spuneam: „Sigur că da. Doar trei…”. Am ajuns la această „filozofie” prin propria experienţă.
– Experienţă care e dezvăluită în cartea dvs. „Trăiesc, deci mă abţin”?
– Prin acest volum am transmis un pic din lupta şi din frustrarea pe care le-am avut eu însămi cu mâncarea. Nu înţelegeam unde e problema şi cum să rezolv acest mecanism, şi e firesc că în „Trăiesc, deci mă abţin” mesajul este destul de restrictiv. Următoarea carte, care o să apară în curând, se numeşte „Sănătatea are gust”. Am conceput-o astfel pentru că am înţeles că, atâta timp cât ne axăm pe luptă şi pe energie negativă, nu putem decât să ieşim învinse şi rănite din bătălie. Organismul nostru este programat genetic să reziste. Noi mâncăm mai mult decât trebuie şi tot ce îi dăm în plus el depozitează ca grăsime. Nu este vina lui, nu el ne trădează – noi îi dăm ceva de ce el nu are nevoie. Kilogramele în plus sunt, de fapt, un strigăt de ajutor al corpului: „Atenţie, problemele tale sunt altele, iar tu te răzbuni pe mine”.
– Cum rămâne cu plăcerea?
– Niciun om care este supraponderal sau obez nu a ajuns astfel din prea multă fericire. Cel care se află în al nouălea cer de fericire şi are fluturaşi în stomac nu o să mănânce aiurea. Mâncatul de plăcere nu e cel fără limită – mâncatul de plăcere e atunci când te bucuri atât de tare de ceea ce mănânci, încât nu contează cantitatea. A mânca mult înseamnă a fi propriul duşman.
– Şi pentru că nimeni nu mănâncă mult din prea multă fericire, nu o dată spunem că, dacă renunţăm la mâncare, nu ne mai rămâne nicio plăcere…
– Acest adevăr ţine până în clipa în care avem curajul să recunoaştem că i-am dat mâncării un rol mai greu decât îl merită. Vrem să punem pe umerii mâncării responsabilitatea pentru felul în care arătăm, pe când vina e doar a noastră. O să întreb şi eu, ca Mihaela Rădulescu în publicitatea cu fumatul: „Altă plăcere nu v-a mai rămas?!”. Mâncarea e singura plăcere… calorică.
– Cât e de simplu să te menţii şi să slăbeşti, având un bărbat „mâncăcios”?
– Noi, femeile, suntem incredibile la capitolul „justificare” şi cred că am putea inventa vinovaţi chiar dacă am trăi singure pe o insulă pustie. Trebuie să ne privim prieteneşte şi să recunoaştem: tu mănânci pentru că tu vrei să mănânci, dar îţi este mult mai uşor să spui că „el e de vină”. Faptul că el e mâncăcios e doar o scuză care îţi permite şi ţie să-ţi faci de cap. E ca şi în cazul gravidelor care mănâncă „pentru doi”… Vă asigur că am cunoscut femei care au rămas slabe şi fiind gravide, şi având soţi gurmanzi – pentru că nu aveau în cap raţionamente inventate care le motivau să mănânce exagerat.
– Poţi să slăbeşti fiind sărac?
– Poţi nu doar să slăbeşti, ci şi să te hrăneşti sănătos. Mâncarea sănătoasă nu este apanajul oamenilor bogaţi. Azi am mâncat terci la Chişinău – am uitat să mâncăm terci, în România nu se mai găseşte hrişcă, doar creveţi! A trebuit să le spun bărbaţilor să mănânce mămăligă, pentru că măreşte potenţa. Noi am uitat tradiţia, am uitat să mâncăm linte, fasole… Negăm mâncarea de bun-simţ care este şi sănătoasă, şi nu îngraşă. Problema nu este în preţul mâncării, ci în cantitatea ei. Mâncaţi identic, ca şi feluri, dar jumătate.
– Unde trece linia între mâncatul sănătos şi slăbitul… exagerat?
– Suntem suficient de maturi să zicem: „Gata!”. Să înţelegem că e de ajuns cât am slăbit şi că e cazul să trecem la mâncare sănătoasă; că nu fac cură de slăbire copiii sau adolescenţii. Un copil este obez din vina părinţilor şi ei au datoria să aducă în casă un regim alimentar pe care să-l urmeze chiar şi cei care nu au probleme – fără dulciuri, cu ore fixe pentru masă. Din păcate, pe maturi nu poţi să-i opreşti să-şi facă rău cu mâna lor. Bărbaţilor nu poţi să le interzici berea, care le aduce în „dar” burtă, pancreatită şi diabet. Berea e corespondentul brânzei topite şi a crenvurştilor. Mai bine serviţi un vin…
– A te abţine, a renunţa nu înseamnă a te condamna la frustrare non-stop?
– Nu. Frustrare este atunci când tu îţi doreşti. E ca păcatul… Frustrarea apare atunci când mintea ta îşi doreşte ceva, iar tu, tot cu mintea, îţi interzici acest lucru. Frustrarea pedepseşte o chestie apărută artificial, pentru că tu, de fapt, ai alte nevoi. Noi nu ne recunoaştem dorinţele sufletului, pentru că nu avem curaj. Am spus de multe ori – dacă doamnele ar fi iubite aşa cum şi-ar dori, nu ar mai căuta în mâncare nimic. Mâncarea vine să umple un gol, pentru că, în momentul în care dai mâncarea la o parte, vezi că nu ai iubire, duioşie, tandreţe şi te apucă o durere de urli… Mâncare este un pansament ieftin, dar eficient, soluţia este să-l smulgem ca pe un leucoplast şi să vedem rana.
– Şi dacă doamnele uită de mâncare, sunt iubite aşa cum îşi doresc?
– Pierderea a 10-20 de kilograme nu îţi garantează fericirea şi iubirea… Nu îţi garantează nimic, de fapt. Şi eu am crezut odată că, pentru a fi fericită, e suficient să fii slabă. Dar nu e aşa. Apropo, când întreb vreun prieten dacă acum mă vede altfel decât atunci când aveam ceva mai multe kilograme, ei îmi spun că nu văd o mare diferenţă. Problema este în capul nostru. Cine te iubeşte nu te pune pe cântar. Important e să nu exagereze. Cine a zis că dacă eşti mai slab e mai bine? Important e să nu fii obez – deci, să fii sănătos. Am ajuns să am greutatea pe care mi-am dorit-o atunci când eram puştoaică, să intru în magazine şi să mi se spună că nu există număr mai mic. Dar fericirea nu ţine de numărul de kilograme, ea este în interiorul tău. Iar capacitatea de a fi fericit vine din… înţelepciunea noastră. Dar dacă, totuşi, crezi că eşti nefericită din cauza a zece kilograme în plus, rezolvă problema şi gata!
– Ce o face fericită pe Mihaela Bilic?
– Mi s-a spus odată că bărbaţii se tem de mine, pentru că m-ar vedea perfecţionistă, respectiv trebuie să tindă şi ei spre perfecţiune, şi e greu… Pe mine asemenea faze mă fac să râd, pentru că mă conving încă o dată că bărbaţii caută metodele complicate, în timp ce mie îmi dau lacrimi de la lucruri simple, dar frumoase. Nu demult, la o benzinărie din Făgăraşi, un domn s-a apropiat de mine doar ca să mă salute – pentru că, mi-a zis, „soţia mea a cumpărat cartea dvs. şi eu… am slăbit”. Am fost fericită, pentru că o vorbă spusă din suflet rezonează în mine cât nu face cel mai sofisticat cadou. Astăzi, apropo, am fost la Biserica părintelui Pavel Borşevschi. Şi am mâncat cu atâta bucurie ciorba pusă de părinte pe masă, câtă n-aş fi avut, probabil, dacă aş fi mâncat la cel mai de lux restaurant! Mă impresionează sufletul şi căldura, energia şi iubirea din oameni, nu ambalajul frumos.
– Îţi mulţumim pentru interviu şi îţi dorim cât mai multe astfel de clipe!
