Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 – iunie 1889.
Şesurile dintre Volga, Nistru şi Prut au fost totdeauna bogate în populaţiuni războinice şi neliniştite care, negăsind piedici
până în Carpaţi şi până în Balcani, părăseau locuinţele lor şi porneau în lume spre a cuceri alte ţări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulţime de războaie întâi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă – cine n-o cunoaşte? Cine nu ştie câte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?
Dar nu erau ţările noastre ţinta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe şapte munţi de lângă
Tibru, aşa popoarele slavice, care au primit religia creştină din Bizanţ, întindeau odinioară mâna lor spre Roma nouă, cetatea pe şapte dâmburi de lângă Bosfor. Descendentul lui Rurik a făcut război Bizanţului la anul 907, dar n-a putut să cuprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, a pornit pe câteva mii corăbii mici de la gurile Niprului ca să ia Bizanţul cu asalt, însă asemenea în zadar.
Sub urmaşul lui Igor, Svetoslav, ruşii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.
Nicefor, împăratul bizantin, a fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru. Împăratul bizantin le trimise ruşilor 1500 livre de aur (cam 2 şi jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, şi în vara anului 968 ruşii intrară în Bulgaria, cuceriră şi dărâmară multe oraşe şi se întoarseră încărcaţi de pradă în ţara lor. Dar ţara dintre Balcani şi Dunăre le plăcu atât de mult încât la anul 969 se întoarseră iarăşi în Bulgaria, hotărâţi de-a se aşeza aici şi de-a apăra ţara cucerită chiar şi contra bizantinilor. Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevârstnici, Roman şi Boris, căzuseră în mâinile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinciei părea asigurată şi ei se aşezară în Bulgaria.
După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanţului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să
deşerte fără întârziere ţara, fiind parte a împărăţiei romane. Svetoslav zise scurt că în curând îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolului.
Svetoslav adună oaste mare de slavi; câteva mii de unguri şi de pecenegi se uniră asemenea cu dânsul şi astfel trecu Balcanii, arse oraşele şi satele în drumul său, iar locuitorii luară câmpii, fugind care încotro. Ruşii luară Filipopolul puind în ţeapă 30000 de greci şi de bulgari şi îşi aşezară tabăra între Adrianopol şi Constantinopol, cam în locul în care se află astăzi oraşul Ciadal-Borgas.
Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oştire mică, însă bine disciplinată. Prin marşuri bine chibzuite, Bardas îi ţinu pe ruşi în loc, amăgi câteva detaşamente din tabără afară şi le bătu despărţite. Pe lângă aceasta mai veniră peste ruşi foametea şi bolile, încât Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat dacă Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întâmpine o răscoală ce se ivise acolo.
Dar ţara între Balcani şi Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuşi în mâinile ruşilor. Împăratul bizantin, temându-se de-a-i avea pururea în atâta apropiere, hotărî să-i atace din nou şi anume din două părţi. Flota grecească, de 300 de corăbii, având proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtând provizii multe pentru oastea ce se strângea la Adrianopol, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuşi la Adrianopol şi trecu Balcanii pe la strâmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decât dincoace de Balcani, pe un şes înălţat dintre două ape, precum povesteşte Leon Diaconul.
După popas oastea bizantină apucă drumul spre Şumla de astăzi (Prestlava pe atunci). Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decât pe acela al oştirii greceşti, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oştirilor sale lângă Dunăre. El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsând numai o garnizonă mică la Prestlava.
Ruşii din Prestlava făcură o ieşire, fură însă respinşi. În Joia mare, 4 aprilie 972, bizantinii porniră asalt, suiră pe scări
valurile întăriturilor şi siliră pe ruşi a se retrage în castelul întărit şi despărţit de oraş. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bârne, grecii-1 aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliţi de foc, ruşii (7000 la număr) ieşiră la larg şi căzură în luptă până la unul.
Cimisces reclădi zidurile Prestlavei şi o numi Ioanopoli, făcu Paştele aci şi apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se
întărise în capul a 60000 de oameni. În luptă grecii nu i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrând în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, bolile se răspândiră între ruşi, încât în mijlocul verii, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propunându-i pace.
Ruşii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdeauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii şi a trata bine pe negustorii ruşi care vor petrece în Bizanţ.
Din 60 000 de ruşi nu mai rămăsese în Dorystolum decât 22 000 cu viaţă.
Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.
Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în ţară şi locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra
lor și-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav. Din suta de mii, cu câţi venise întâi Svetoslav, prea puţini îşi revăzură patria.
Deci în veacul al X-lea, şi anume între anii 907-970, ruşii au încercat de trei ori a cuceri împărăţia bizantină, dar fără să
poată izbuti. De la cea dintâi încercare sunt o mie fără treizeci de ani. Ce faţă vor avea oare aceste ţări când mia de ani va fi
împlinită? Căci pe aceleaşi locuri prin care stăteau odată arcaşii lui Svetoslav sunt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr şi încununate de izbândă. Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăţie a istoriei noi, alte ape duce Dunărea, alţi stăpâni sunt la Bizanţ, alţi duşmani găseşte Rusia în cale. Dar va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm în sânul viitorului, vor înlocui în lumea veșnicei schimbări şi pe învingător şi pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu va fi rămas nici urmă din toate câte ne mişcă acum, din toate câte dorim.
20 ianuarie 1878
