Mihai Munteanu, solist al Operei Naționale: Eu nu simt bătrânețea. Mai am praf în pușculiță!

Cu această ocazie, a povestit pentru TIMPUL cu ce planifică să bucure publicul, și-a amintit de tinerețe și de cei 42 de ani petrecuți pe scenă.

– Ținând cont de faptul că vă apropiați de jubileul de 70 de ani, ce ne puteți mărturisi acum?
– De la început pot să vă spun că nu-mi plac jubileele. Întotdeauna mi-a plăcut să fac față la toate, să dăruiesc oamenilor tot ce știu eu mai frumos, cum ar fi operele pe care le-am cântat. Anul acesta se împlinesc 42 de ani de când sunt la Operă și am avut în jur de 30 de premiere internaționale și naționale. Prefer să dau, și nu să primesc. Eu nu simt c-am ajuns la această vârstă. Nu simt bătrânețea, acea muzică, acea frumusețe pe care le-am dăruit oamenilor, cu siguranță trebuie să fie și în sufletul meu, care se umple de viață. Desigur că sunt la vârsta la care faci bilanțuri, te întrebi ce ai reușit să faci, iar eu întotdeauna am sentimentul că mai am multe de spus și de făcut. Mai am praf în pușculiță!

– Lumea vă admiră și vă iubește. Unde ați deprins arta operei?
– Am făcut o școală bună de canto, după ce am învățat la Conservatorul din Chișinău, la marele maestru Nicolae Ghiducencu, apoi am făcut stagiatura la Teatrul „La Scala” din Milano. Asta mă ține în forță. La teatru se discută: „Cum Munteanu, la vârsta lui, cântă opera de la-nceput până la sfârșit în ton, în forță?”. Probabil că mă ajută și bunii mei prieteni și în fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că mai am zile de trăit.

– Cine sunt prietenii dumneavoastră, cu cine colaborați, cine vă sprijină în activitatea de creație?
– Nu cred c-aș putea să-i enumăr pe toți, mă tem să nu scap pe cineva și să se supere. Am foarte mulți prieteni buni, pe care îi iubesc, îi stimez, dar altă treabă este ce simt ei pentru mine. Am prieteni cu care încercăm să facem mai mult decât ceea ce facem fiecare la locul nostru de muncă. Anul trecut am fondat organizația obștească „Asociația cultural-spirituală pentru cunoaștere și comunicare”, ai cărei fondatori sunt Nicolae Avram, Constantin Tănase, Gheorghe Duca, Eugen Doga, Vasile Iovu și subsemnatul. E o asociație care are obiective îndrăznețe și despre care lumea va mai auzi…

– Ce surprize pregătiți anul acesta pentru publicul dumneavoastră?
– Aș vrea să-l surprind, aș vrea să fac un concert extraordinar. Dar primul care este la orizont e concertul de Dragobete, pe 24 februarie, la Casa Actorului. Va fi o serată de suflet, unde voi participa eu cu câteva romanțe, patru studenți de-ai mei care vor interpreta cântece de suflet așteptate de noi toți, compozitorul și interpretul Valy Boghean și trioul „Vatra Neamului”. Desigur că sufletul acestui eveniment este Nicolae Avram, capul acelui trio, omul care ne încurajează și care știe cum se organizează un eveniment cultural. Mă bucur că publicul va cunoaște și tineri care nu apar în fiecare zi pe scenă. La vară, cu ocazia aniversării mele, se vor aduna toți prietenii mei, cu care vom organiza o serată de suflet.

– Probabil fiecare reîntâlnire cu ei este și o ocazie de a povesti și a vă aminti momentele frumoase ce vă leagă. Povestiți-ne o istorioară care vă bucură sufletul de fiecare dată…
– Într-adevăr… Îmi amintesc când tatăl meu m-a ascultat pentru prima dată interpretând „Cio-Cio-San” cu Maria Bieșu, a venit în culise și mi-a zis foarte serios: „Măi, da greu lucru mai ai!”. Noi cu tata am fost mereu în relații prietenești, ne luam la mișto unul pe altul și atunci l-am întrebat de ce zice că e greu și am aflat că el era foarte mirat de cum reușesc să memorizez tot textul.

– Se vorbește că lumea nu prea frecventează spectacolele. Ce credeți despre acest fenomen?
– Noi am făcut toată viața o greșeală cu muzica clasică. Lumea spunea: „Nu mă duc la operă pentru că nu o înțeleg!” și eu, la un moment dat, mi-am dat seama că arta nu trebuie înțeleasă. Muzica populară nu o înțelegem – ea ne place, ne liniștește urechea, ne ridică sufletul. Și aceeași pictură… Este imposibil să-l înțelegi pe Picasso, pe Gauguin sau chiar pe tinerii noștri maeștri care deschid saloane, expoziții… După ce a murit Sulac, am ajuns la concluzia că oamenii noștri îngânau cântecele populare, dar cum moldovenii sunt sfioși, le era rușine să le cânte în voce tare. Iar când Sulac interpreta aceleași cântece, omul nostru înnebunit nu înțelegea ce se întâmplă. Atunci mi-am dat seama, artistul are ceva mai mult dar de la Dumnezeu.

– Moldova are noi talente. Ce părere aveți despre Valentina Naforniță? O cunoașteți?
– Valentina a învățat la o prietenă bună de-a mea, Maria Slătinaru-Nistor. Eu mă bucur pentru ea, i-a zâmbit norocul, căci înainte de a participa la concurs era doar solistă în cor. Valentina i-a plăcut lui Kiri Te Kanawa, o mare cântăreață, care i-a mai făcut câteva consultații. Kiri a văzut că Valentina este ca o piatră care luminează, dar după ce o șlefuiești își arată toate farmecele. Concursul i-a dat încrederea că ea poate să meargă înainte. Are o voce extraordinară și îi urez succes!

– Ce-ați dori să transmiteți publicului și cititorilor ziarului TIMPUL?
– Eu aș chema toată lumea să se-ntoarcă la cultură, carte, să învețe poezii, căci „un popor fără steagul culturii, devine gloată”, acesta este pericolul care ne paște. În orice societate, cultura este începutul începuturilor. De aici vine bunătatea, omenia, inteligența, atitudinea. Noi prin această organizație obștească vrem să ne întoarcem la noi, la oamenii simpli, căci ei sunt derutați, ei nu au informații, ei nu știu nimic. Oamenii nu se abonează la ziare.

Cititorilor vreau să le zic că TIMPUL este unicul ziar în care cred, în el găsesc răspunsul la multe întrebări atunci când mă pierd în altele. Slavă Domnului că v-ați păstrat verticalitatea, nu vă jucați cu nimeni, nu simt eu niciodată că serviți pe cineva. Sunt ferm convins că nu sunteți convenabili, pentru că mai avem și noi moldovenismul păstrat, fiindcă nu ne place să fim criticați. Vă spun sincer, toată viața, când mă lăuda cineva, întrebam ce n-a fost bine, pentru că lauda îți crește urechile, dar te și oprește din acțiune. Voi aveți tăria de a spune lucrurilor pe nume și sunteți bravo!

– Vă mulțumim mult!