Milostenia ca virtute

Învăţătura despre necesitatea de a munci apare sub formă pozitivă rostită de Iisus Hristos: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10; 7), iar sub formă negativă şi categorică o întâlnim la Apostolul Pavel: „Cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3; 10). De aici reiese foarte clar că fiecare om trebuie să muncească ca să îşi câştige pâinea.

Pe de altă parte, unul din cele şapte păcate capitale îl constituie lenea, sau – în limbaj contemporan – parazitismul. Să trăieşti pe spatele altcuiva, fie că e vorba de a fi întreţinut de cineva, fie că e vorba de familie, este un păcat.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Să transpire banul în mâna ta până să îl dai”, referindu-se nu la zgârcenie, ci la luarea aminte. Banul din mână trebuie dat, dar cui şi unde? Aceasta e întrebarea pe care ne-o pune el. De ce? Foarte simplu, nu întotdeauna milostenia noastră e spre binele celuilalt sau spre binele societăţii.

Există însă la Sfântul Petru Damaschin (Filocalia, volumul V), un fragment care ne îndreptăţeşte să dăm milostenie cerşetorilor la colţ de stradă. El spune că dacă dai milostenie la 99 de oameni, dar pe unul îl refuzi, degeaba este toată milostenia.

Cum să înţelegem aceste cuvinte în legătură cu cele din Biblie sau cu cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur? Este bine să dăm pomană cerşetorilor? Sau care este adevărata milostenie.

Două pilde ne pun în aceeaşi dilemă. Una este din Patericul egiptean şi povesteşte despre un Avvă (Părinte) care mergea la piaţă să îşi vândă coşniţele – lucrul mâinilor sale. Pe drum se întâlneşte cu un bubos care îi cere să îl care în spate până în piaţă. Acolo stă lângă Avvă şi cum Avva vindea ceva, cum bubosul cerea o plăcintă. Tot aşa până seara. Apoi îl roagă să îl ducă în spate la locul de unde l-a luat. Avva se supune, iar când ajunge în locul cu pricina, bubosul se transformă în înger şi îl binecuvântează. Din această poveste înţelegem că miluirea celor care cer e un lucru bun. Însă observăm ceva: bubosul / îngerul nu cerea bani, ci plăcinte. Mâncare în general. Şi asta ne ajută să înţelegem ce îl diferenţiază pe el de cerşetorii din zilele noastre.

O altă pildă povesteşte despre un pescar bătrân care întâlneşte un copil cerşetor. Se hotărăşte ca în fiecare zi să îşi împartă mâncarea cu el. Zis şi făcut. Dar când moare bătrânul, moare şi copilul. Dumnezeu îi spune apoi bătrânului că adevărata milostenie ar fi fost să îl înveţe să pescuiască. De aici vedem pe de o parte că toţi trebuie să muncească, iar pe de alta că milostenia trebuie să fie un efort susţinut de a-l salva pe celălalt, nu de a-l ajuta pe moment.

Zilele trecute am văzut la televizor că există în Chişinău un centru pentru copiii cu dizabilităţi. Când un copilaş moare, directoarea centrului se străduieşte din răsputeri să găsească 1000 de lei pentru înmormântare.

Gândiţi-vă că un om din cinci dă doi lei pomană. Calculaţi ce sumă se adună la un milion de locuitori. Un milion împărţit la cinci înseamnă două sute de mii, înmulţit cu doi lei – înseamnă 400.000 de lei. Imaginaţi-vă acum că am da aceşti bani copiilor bolnavi o dată pe lună. O altă dată bătrânilor şi aşa mai departe.

Există o vorbă din bătrâni care spune că e mare păcat să nu dai pâine şi apă. Deci trebuie să dăm. Dar oare cerşetorii noştri cer pâine şi apă sau bani?

Adevărata milostenie nu e cea mai comodă cale de a ne calma conştiinţa, în care aruncăm doi lei unor bătrâni fără măcar să îi privim în ochi. Adevărata milostenie se face din inimă, dar şi cu cap. Se face cu gândul de a salva un om pe termen lung, şi nici într-un caz de a încuraja parazitismul în societatea noastră.

Şi cu toate aceste sfaturi, nu voi trece pe lângă un bătrân cu mâna întinsă fără să nu îl miluiesc cu cât pot. Fiindcă bătrânii noştri nu sunt paraziţi. Sunt pur şi simplu disperaţi. Sunt cei care au muncit, dar plata lor nu a fost după vrednicia lor. Cât despre cei în putere, cum spune o altă vorbă din popor: „La muncit, nu la întins mâna”!