Vindecări, nașteri de prunci, obținerea imposibilului. Viața lui Iisus Hristos pe pământ a fost însoțită de minuni. Din viața fiecărui sfânt cunoaștem nenumărate astfel de întâmplări, încât știm deja cui și cu ce problemă să ne adresăm.
Pentru necazuri sufletești creștinul citește Paraclisul Maicii Domnului sau Canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru căsătorie se citește Acatistul Sfinților Ioachim și Ana. La călătorie – Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mina. La boală – Acatistul Sfântului Pantelimon, ori Damian și Cosma, ori Spiridon al Trimitundei. În ultima vreme, cei bolnavi de cancer se roagă Sfântului Nectarie din Eghina. E foarte bine că oamenii își pun nădejdea în Dumnezeu și se roagă. Mai ales că, dacă citim cu atenție acatistele sfinților, vedem că de fapt ele tot lui Dumnezeu îi sunt adresate. Acatistul dă slavă lui Dumnezeu și – totodată – povestește viața sfântului respectiv, minunile făcute, dar și binecuvântarea de care a avut parte datorită vieții lui trăite după dreptate.
Există însă un aspect pe care aș vrea să îl subliniez, menționând că este vorba aici de o părere personală. Nu voi spune despre învățăturile primite în școală, ci despre simțirea mea. Sunt multe reviste, bloguri, cărți creștine ce și-au pus ca scop propovăduirea credinței. Ortodoxe sau nu, cele mai multe dintre ele vorbesc despre minuni, dau nume și referințe clare: cutare a zămislit după ce i s-a arătat în vis sfântul cutare, x era bolnav de cancer și a fost vindecat de sfântul y. Atât cărțile, cât și internetul, sunt pline de astfel de exemple. Pline de minuni. Zilele trecute văzusem pe internet o știre mare care povestea cum datorită unui sfânt, un om și-a recuperat toată informația din computer pierdută mai devreme. Şi oamenii sunt entuziasmaţi când află aceste minuni (sau – în cazul celor necredincioşi – privesc cu amuzament astfel de articole).
Cred că se întâmplă astfel de minuni. Iar Acatistul Sfântului Spiridon al Trimitundei îl citesc și eu pentru un prieten drag care e bolnav. Dumnezeu a făcut multe minuni în viața mea și m-a scos din situații incredibile. Am strigat către Dumnezeu din biserici, din spitale, din stradă. Iar Dumnezeu m-a auzit. De fiecare dată.
Dar, cu toate astea, am o problemă cu răspândirea minunilor printre oameni. Aşa că m-am uitat mai atent în Evanghelii şi am văzut că Iisus de cele mai multe ori le cerea celor vindecaţi să nu mărturisească lumii minunea. Să vă dau un exemplu: „Şi un lepros a venit la El, rugându-L şi îngenunchind şi zicând: De voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi făcându-I-se milă, a întins mâna şi S-a atins de el şi i-a zis: Voiesc, curăţeşte-te. Şi îndată s-a îndepărtat lepra de la el şi s-a curăţit. Şi poruncindu-i cu asprime, îndată l-a alungat, şi i-a zis: Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului şi adu, pentru curăţirea ta, cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Marcu 1; 40-44)
M-am gândit că, exceptând situaţiile din care oamenii trebuiau să înveţe ceva, cum e cazul cu orbul din naştere, sunt şi momente în care Iisus prefera să facă în ascuns minunile Lui. Şi asta m-a îndreptăţit în părerea mea. Cine spune că nu aşteaptă minuni de la Dumnezeu minte. Fiindcă fiecare om are greutăţi în viaţă pentru care speră să primească ajutor de sus. Însă răspândirea excesivă a minunilor din viaţa noastră îmi pare de multe ori ca o promisiune în bani pentru cei pe care vrem să îi atragem spre credinţă, ca o încercare de a-i „cumpăra” pe necredincioşi. Vrem să convingem pe un om de dragostea lui Dumnezeu, povestindu-i despre minuni. Şi ei se apropie de Dumnezeu nu pentru dragoste, ci pentru minuni. Adică răsturnăm o ordine firească şi devenim un fel de materialişti: nu iubim darul, fiindcă vine de la Dumnezeu, ci Îl iubim pe Dumnezeu fiindcă de la El vine darul. De aici mi se pare că vine greşeala: trebuie să iubim Dăruitorul, nu darul.
Mi se pare greşit să propovăduim între necredincioşi minunile din viaţa noastră ca să îi convingem. Pe modelul: iată cum a fost vindecat cutare de Sfânta Parascheva (link pe facebook). Mi se pare naiv şi trist să-L mărturisim pe Dumnezeu în acest fel. Iisus ne ajută din dragoste, nu trebuie să Îl transformăm în ştire senzaţională. Ci noi toţi trebuie să mărturisim cea mai mare minune din toate timpurile, şi cu această minune să convingem necredincioşii: că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru mântuirea tuturor şi a înviat a treia zi, transformându-ne din robi în oameni liberi, din fii ai păcatului – în fii ai lui Dumnezeu. Aceasta este minunea în care trebuie să creadă orice om şi aceasta este minunea pe care trebuie să o vestim.
Iar minunile din viaţa noastră să fie prilej de mulţumire înaintea lui Dumnezeu, prilej de bucurie între cei creştini, însă propovăduirea în lume să o facem pornind de la Iisus Hristos, fiindcă dacă nu e apă, nu e nici izvor. Iar omul trebuie să ajungă la darurile Duhului Sfânt prin iubire, şi nu să caute darurile Duhului Sfânt ca să ajungă la iubirea de Dumnezeu.
