Deoarece am copilărit acolo, nu mi-am bătut capul niciodată cu originile tomeştenilor.
Ştiam că la parterul blocului e nenea Bejenaru care venise din Chişinău pe vremea războiului şi că atunci când mai veneau bişniţarii ruşi prin localitatea noastră el se înţelegea cu ei în rusă. Uneori şi mama conversa cu ei fiindcă ştia rusa din şcoală.
Acum, de când locuiesc la Chişinău, sunt mult mai atentă la originea consătenilor mei. La scara vecină anul acesta de Paşti era parcată o maşină cu numere de Chişinău. Şi ne distram că nu doar noi veniserăm din Chişinău în comuna ascunsă şi muntoasă de la poalele vârfului Padeş.
Vorbind despre asta cu mama mea, am aflat că prietena veche a unchiului meu e din Republica Moldova şi că în timpul războiului în zona noastră au fost aduşi din Moldova mai mulţi copii orfani care au fost înfiaţi de localnici. Această prietenă a familiei mele, căreia îi spunem tanti sau mătuşă, este din Comrat. Mama – moldoveancă, tatăl – găgăuz. Deşi acum are alt nume, atunci se numea Teodora Uzum, moştenind numele de botez de la mamă, iar pe cel de familie de la tată.
Mi s-a părut o poveste demnă de notat, cu atât mai mult cu cât ea demonstrează o dată în plus că graniţele şi orgoliile nu au nici o putere. Că identitatea oamenilor nu poate fi nici impusă, nici uitată. Că aşa cum ruşii din Chişinău se simt înfrăţiţi cu cei din Rusia, tot aşa între moldoveni şi bănăţeni nu există diferenţe decât teritoriale. Pentru că îi cunosc pe vecinii mei unguri sau nemţi. O ştiu pe tanti Piri, îi ştiu pe vecinii Burger, pe doamna Weber, şi ne înţelegem, ne respectăm. Înainte de toate suntem tomeşteni. Dar niciodată nu am ştiut precis care dintre ai noştri sunt moldoveni. Fiindcă limba şi identitatea nu ne deosebeşte.
Şi poate dacă nenea Bejenaru, Dumnezeu să îl odihnească, nu şi-ar fi căutat neamurile din Chişinău, cu puţin timp înainte de moarte, n-ar fi ştiut tomeştenii că e de la o mie de kilometri distanţă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
