Într-adevăr îl cheamă moș Ion, e un personaj real, are 68 de ani, locuiește într-un sat de pe malul Prutului, sat vecin cu satul meu de baștină. Prima dată l-am văzut cu vreo 40 de ani în urmă, îl țin minte ca prin vis, dar îl țin minte, fiindcă a fost și el din acele episoade ale copilăriei pe care se clădește memoria și personalitatea umană.
Vecinul nostru, un fel de rudă pe linia mamei, avea o fată, Zina, extraordinar de frumoasă. Satul, nefiind prea mare poet, zice că e frumoasă ca un bujor, deși mie mi se părea ștearsă comparația, fiindcă într-adevăr frumusețea ei merita o metaforă mai inspirată. Și iată că Zina se mărită cu unul Ion, din satul vecin, un flăcău tot așa de frumos, dar cum frumusețea își are și capriciile ei, după nuntă, vecinele se căinau după garduri, că o fi fiind hoțul cela frumos și harnic, dar când se aghezmuiește, o bate pe săraca Zina de o rupe. Mama Zinei, baba Mărioara, bocea de se cutremura măhala și-l trimitea pe moșneag să-i aducă fata acasă, căci hoțul cel frumos și harnic, dar arțăgos la un pahar de vin, o luase pe Zina la el acasă și cu toate că până în satul lui era o distanță de cinci kilometri, știrile parveneau operativ, la timp și cu regularitate săptămânală…
…Așa s-a întâmplat că drumurile noastre s-au întretăiat și după 40 de ani l-am revăzut pe fostul flăcău frumos, harnic și arțăgos, acum moș Ion, un bărbat încă frumos, încă harnic, și, se vede, încă arțăgos. Ne-am întâlnit la o nuntă, acum înrudindu-mă și eu, într-un fel, cu moș Ion. Și nunta aceasta fiind cam bilingvă, el se uita oarecum zăpăcit la mine, întrebându-mă cu privirile, că de ce adică unii nuntași, închinând paharul, spuneau ceea ce au de spus nu pe limba noastră, dar rusește. Când i-a venit și lui rândul să închine paharul și să spună ceea ce avea de spus, moș Ion a fost succint și a încheiat aproape militărește, dorindu-le tinerilor însurăței:
– Hărnicie, înțelegere, onoare și civilizație!
Această „onoare și civilizație” a provocat rumoare și aplauze, cineva a strigat „bravo, moș Ion!”, iar moș Ion a pus paharul neatins pe masă, așezându-se la locul lui împăcat și plin de demnitate.
Am ieșit din sală la o țigară, afară ningea frumos și pașnic. Depănam acel ghem mic de amintiri comune, treceam de la una la alta, dar până la urmă ajungeam tot acolo – ce se întâmplă azi în sat, în satul în care o dusese ei cândva pe frumoasa Zină.
Îs niște bandiți, dom ‘le! Dumneata mă întrebi câte gospodării de fermieri avem în sat. Cum să faci gospodării de fermieri când toată Moldova e o gospodărie de premieri? Ne-am adunat noi vreo 80 de gospodari, și hai le președinte să ne dea cota parte ce ni se cuvine după lege. M-a luat în furci, spunând că-s terorist, că-s capul relelor, că eu tulbur lumea, că vreau unire cu România. Cică, du-te la Iliescu să-ți deie pământ. Dar ce are România cu partea mea de pământ ce mi se cuvine? Agenții președintelui au început să-i prelucreze pe oameni, că dacă vor lua pământ, li se vor tăia pensiile. Dar nu-i așa lege, eu știu, că citesc ziarele, de unde am avut, de unde nu. M-am abonat la câteva. Dar crezi, mata, că lumea înțelege?
…Mai aprindeam câte o țigară, ningea frumos ca la Bacovia și moș Ion rămânea mult timp pe gânduri.
…da mă gândesc la săraca Zina, că a rămas singură cu cei trei nepoți, dar îs iuți, curu‘ mamei lor, că dacă nu-i încui în casă, ies desculți prin ogradă, da Zina trebuie să hrănească animalele, mai am și doi porci încă, bine că măcar am cu ce face focul – trece el deodată la alt subiect și iar rămâne furat pe gânduri. Mă întrebi dumneata dacă vor să ia pământ și cei tineri. Pe dracu’, dom ’le! Eu nu știu ce-a făcut școala sovietică din ei, dar nu-s buni de nimic. Se însoară, fac copii, îi lasă pe capul bătrânilor, dar ei umblă cu băutul, joacă cărți și numără banii din buzunarele străine. Nu vor ei pământ, dar știi de ce? Fiindcă n-au să aibă de unde fura. Acum fură, că-i de la colhoz, dar dacă mâine pământul o să fie al meu, de la mine n-o să fure, că îl bâzâie muștele acolo unde îl prind. Îs leneși și proști, ce mai vorbă! Dacă nevestele lor îs însărcinate, nici nu le lasă să puie pe foc, că, cică, dacă lucrează, iese copiii șchiopi. Ei îs șchiopi la minte, că eu pe Zina mea o puneam la treabă până la ultimul ceas, și slavă Domnului, mi-o umplut casa și nici unul nu-i șchiop…
…Mi-amintesc de bocetele babei Mărioara și cred că nu mai plângea ea fără motiv. Parcă ghicind pe unde au luat-o gândurile mele, moș Ion se simte dator cu un fel de explicație:
– Eu pe Zina mea uneori o mai puneam chiar și la respect, că dacă în casă nu-i stăpân, apu‘ se face ca la colhoz. Acuma cum e? Țăranii fură ca să nu-i vadă șefii, iar șefii fură ca să nu-i vadă țăranii. Drept că țăranii fură cu sacul, iar șefii fură cu „fura”. Și-mi făcu din ochi, ca un îndemn să-i apreciez jocul de cuvinte.
– Iaca eu îs la nuntă, dar mâine trebuie să ajung acasă, că facem adunare generală, și mă tem să nu-i prostească pe ai noștri, că dacă nu-s eu, comisia ceea funciară dă din urechi…
Din sală se aud chiote, afară ninge frumos, mai aprindem câte o țigară, iar moș Ion continuă să facă politică de opoziție.
– Să vezi dumneata ce porcării fac ei acum prin sat cu limba asta… Eu le spun lor, lăsați, bre tovarăși, limba în pace, voi sunteți agronomi, hai se ne lămurim cu pământul, da cu limba se vor lămuri învățații de la Chișinău. Că eu la cei rătăciți așa le spun: lăsați, bre, ca învățații, scriitorii și școlarii să-i zică română, noi ișlalți, i-om zice moldovenească, pe urmă școlarii cresc, noi ne-om petrece din viață, lumea se preface și până la urmă totuna o să-i zică română… Și apoi de asta trebuie să-și bată capul acum președintele și primarul? Dacă eu aș fi în locul lui Snegur, aș ști ce să fac cu dânșii. Ei mă numesc dușman al poporului, că cică vreau unire cu România. Eu le spun, bă proștilor, unirea n-o fac eu, nu noi, țăranii, și nici scriitorii, și nici Frontul, și nici Snegur cu Iliescu, unirea dacă o să se facă, apu‘ nu la noi în sat, și nici la Chișinău. Americanii cu rușii, bă, o să se unească cu România, dar nu noi.
Fuioare lungi de zăpadă ne șfichiuiesc fața, noi aruncăm țigările și ne retragem la locurile noastre la masă. Moș Ion își toarnă un pahar de „fanta” – vin, mi-a spus, n-a băut de câțiva ani, că-l supără stomacul – și se lasă iar furat de gânduri. Mă uit la el și mă gândesc cât de multă minte încape în capul unui țăran sănătos… Mă mai gândesc că rămânerea în scenă a celor, care au făurit colhozurile, care nu vor limbă română și pompează românofobia în mințile celor rătăciți, o să ne coste foarte scump. Speculând pe ignoranța unora și pe tembelismul altora, tratându-i pe țărani ca pe niște clăcași ori ca pe niște oițe cu gălbează, cei care dețin astăzi puterea, fac totul ce le stă în puteri ca să distrugă rectitudinea funciară a țăranului, stimulând obscurantismul, hoția, minciuna. Și tot ei declară cu trufie și cinism că țăranul știe el pe cine a ales, că țăranul nu-și vinde votul pe un chil-două de oloi, și se lamentează fariseic „apărându-l” pe țăran de cei care îl „umilesc”, crezându-l atât de întunecat. Mai mult decât atât, gazetarii de mâna a treia, aciuați pe la unele fițuici, aflate în solda puterii, pseudonimiști fricoși ce se hrănesc bine pe la oficioasele destinate oamenilor fără pământ, toți acești căței tărcați ai presei noastre libere se erijează în unicii reprezentanți ai țărănimii. Ai țărănimii adusă în pragul unei mizerii sclavagiste, căreia, cum se întunecă, i se deconectează curentul electric, care nu ascultă radioul și nu privește televizorul, nu citește ziare și nu participă, în niciun fel, la formarea politicii partidului pe care și l-a ales „în mod conștient și democratic”. Acești „apărători ai țăranului” le refuză intelectualilor dreptul de a vorbi în numele lui. Îmi amintesc cum în fostul parlament un președinte de colhoz striga la intelectuali: da voi încălțați șiboti de răzână și dușeți-vă pe jios în fiecari dimineațî la lucru ș-o să videți vre țăranu’ limbă română sau nu… De parcă nu el, președintele de colhoz și tovarășii lui de idei, bine hrăniți și îmbrăcați, l-au adus pe țăran în situația jalnică de iobag socialist? De parcă de acest dezastru ar fi vinovat medicul, profesorul sau scriitorul de la Chișinău, care, jumătate de viață, și-a trăit-o prin gazde și pe la cămine, în timp ce „eliberatorii” și „specialiștii” invitați, din fundul imperiului, locuiau (și mai locuiesc) în apartamente bune, oferite pe gratis, din sudoarea aceluiași țăran, care umblă azi în șiuboti di răzână…
Pentru o tonă de cărbuni omul nostru va vota nu numai pentru limba moldovenească, ci și pentru cea turcească, dacă îl vor scoate la referendum la timpul potrivit. Sunt cuvintele lui moș Ion, care, în timp ce nuntașii petreceau, s-a ridicat de pe scaunul lui și s-a așezat mai aproape de mine.
– Comuniștii de ieri erau mai cinstiți ca ăștia, continuă el. Ei spuneau clar lumii care le este planul – să construiască comunismul. Dar ăștia, dom’ le, au schimbat ușanka pe căciula moldovenească și amăgesc de îngheață Prutul în luna lui Cuptor. Ei vor economie de piață, iar noi, țăranii, să robim și să le asigurăm piața.
Dacă și dumneavoastră sunteți buni! – și a rostit aceste cuvinte cu o profundă și sinceră părere de rău – o începuserăți binișor prin ’89, dar amu v-ați răzlețit și vă mâncați unul cu altul.
…Femeile, care la început se plângeau că le rod oasele și le mănâncă osteocondroza, acum săreau haiducește în horă, bărbații chiuiau fericiți , afară se așezase un omățel de-o palmă, dar moș Ion era cu gândurile lui.
– Să vedem, zice el deodată, cum ieșim noi mâine cu bandiții ceia, dar, las că ne lămurim noi, că am fost săptămâna asta și-am măsurat cui și cât i se cuvine, am bătut țărușe, bine că ninge, las că n-o să iasă cum vor ei…
Și în ochi i-au fulgerat niște lumini crunte, ciudate. În acel moment mi-am adus aminte, printr-un joc neînțeles al memoriei, că atunci, când baba Mărioara o îndemna pe Zina să-l lase dracului pe Ion cel frumos și arțăgos și să vină acasă, Zina cică i-ar fi răspuns:
– Dacă mi-i drag, mamă, că chiar dacă mă mai pișcă uneori, da nu mă obijduiește pe degeaba și când ies cu dânsul în lume, îi o mândrețe de bărbat, nu alta. Când îți spune o vorbă, e vorbă, că se uită lumea în gura lui ca la un popă…
… Mă uit la el și mi se pare coborât din romanele lui Rebreanu.
A stat până când s-a încheiat întreg ceremonialul nunții, le-a dăruit tinerilor o pernă, o farfurie, două linguri și două furculițe:
– Că noi așa le dăm la toți nepoții noștri. Așa ne-am înțeles noi cu Zina… Da mai departe, cum le-a fi mintea. Vorba ceea, hărnicie, înțelegere, onoare și civilizație…
Fragment din cartea „Ultimul editorial”, 2017
Ziarul „Plugarul”, 1994
