N-au putut rămâne printre explozii, cadavre și sânge

Printre cei refugiați din Ucraina sunt persoane care au acceptat să vorbească despre calvarul prin care au trecut până a ajunge la Chișinău.
Nopți nedormite, bombe, explozii, sânge și cadavre, cu aceste amintiri li se asociază ultimele luni petrecute acolo. Din cauza războiului mulți dintre ei au pierdut legătura cu rudele, prietenii și vecinii. Chiar dacă recunosc că îi macină dorul de casă, oricum nimeni nu planifică să revină acolo, decât doar atunci când situația se va normaliza.

„Studiile sunt importante, dar viața mii mai dragă”

Persoanele care solicită azil în țara noastră ajung la Centrul pentru refugiați din zona Aeroportului Internațional Chișinău. Acolo le-am găsit pe Iana și fiica sa Irma, care la sfârșitul lunii octombrie 2014 au decis să părăsească orașul Donețk pentru că le-a fost frică să nu fie omorâte. Până la provocări, Iana muncea la o bancă din oraș, iar Irma tocmai finalizase studiile liceale și urma să meargă la universitate. Bombardamentele au lăsat-o pe mamă fără serviciu, iar pe fiică fără visul de a deveni studentă.

„Studiile sunt importante, dar viața mii mai dragă”, recunoaște cu tristețe Irma și spune că cei care încă au rămas în oraș o anunță periodic că localitatea este bombardată și mor mulți oameni nevinovați. „Locuitorii din Donețk pot merge doar spre regiunea Rostov din Rusia”, mai zice ea, menționând că ieșirile spre restul Ucrainei au fost blocate.

Irma, tânără refugiată din Donețk, Ucraina

Tânăra își amintește că atunci când era acasă auzea permanent bubuituri. „Oamenii umblau speriați. Ne ascundeam în subsol și nu dormeam nopți la rând. Lângă ușa permanent aveam pregătită geanta cu cele mai importante lucruri, în caz că va fi nevoie să plecăm rapid din casă”, mărturisește emoționată Irma și imediat maică sa o îmbrățișează, o sărută pe frunte și îi șoptește: „totul s-a terminat, acum suntem în siguranță”. Între timp femeia îi continuă gândul fiicei.

„Cadavrele zăceau pe stradă în bălți de sânge”

Iana își amintește că atunci când erau bombardate clădirile din preajma casei lor, ea își lua fiica și cei trei motani ai săi și fugeau toți într-o încăpere care se afla sub garajele din curtea blocului. Ucraineanca mărturisește cu groază că pe timp de vară acolo era o căldură insuportabilă, oamenii stăteau ore în șir în picioare, subsolul era plin cu ochi, mulți se sufocau și își pierdeau cunoștința. Totuși chiar și acel loc nu le garanta siguranța, iar femeia zice că dacă peste garaje ar fi căzut vreo bombă, oamenii n-ar fi avut nicio șansă să scape cu viață.

Potrivit Ianei, după ce s-a început totul oamenii și-au părăsit casele și nu mai ieșeau la muncă. Alimentarele s-au închis pentru că nimeni nu mai avea numerar. „Majoritatea angajaților țin bani pe card, dar în oraș nu mai erau alimentate bancomatele și nimeni nu avea de unde să-și scoată măcar o grivnă”, subliniază indignată femeia.

Totuși imaginile care i s-au tipărit cel mai mult în minte sunt cadavrele care zăceau în bălți de sânge chiar în centrul orașului. „Bombele cădeau peste tot, iar victime erau oamenii simpli care mergeau pe trotuar. Persoanele stăteau acolo ore în șir. Chemam ambulanța și nu venea nimeni”, mărturisește tristă Inga și totodată se arată dezamăgită că oamenii au ajuns să se comporte ca niște animale. „Am privit filme de groază, dar ceea ce am văzut pe străzile Donețk-ului era cu mult mai strașnic. N-am mai putut rămâne printre explozii, cadavre și sânge, mi-am luat fiica și am decis să mergem în R. Moldova”, a mai subliniat Inga, care recunoaște că a ales țara noastră pentru că ucrainenii n-au nevoie de viză.

Grăbește-te să iubești

Femeile spun că aici au fost întâmpinate frumos și le-a fost acordat tot ajutorul de care aveau nevoie. Acest lucru îl confirmă și circumstanțele în care le-am găsit la Centrul pentru refugiați. Inga pregătea bucate pentru că prietenul fiicei sale își sărbătorea ziua de naștere.

Chiar dacă au remarcat că prețurile din magazinele din Chișinău bat la buzunar, oricum un curcan urma să ajungă în rolă, iar clătitele deja erau gata. Porăind la masă, femeia a spus cu ochii în lacrimi: „în ultimul timp am înțeles că viața este scurtă de aceea trebuie să iubim și să sărbătorim, pentru că oricând aceste emoții ar putea fi ultimele”.

Îi spuneau fiului că exploziile sunt focuri de artificii

Pe același coridor am găsit o altă familie venită tot din Donețk. Într-o cameră trăiesc soțul cu soția, fiul lor și soacra. Ei s-au refugiat în țara noastră încă la începutul toamnei anului trecut. „Acolo trăiam lângă aeroport, unde s-au început toate acțiunile militare. Noi am văzut bombardamente aeriene și multe alte scene de groază. Fiul mă întreba dacă acestea sunt focuri de artificii, iar eu îi spuneam că da. Când am văzut că situația s-a agravat am decis să venim la rudele noastre din Moldova. Am stat o perioadă la ei, dar ulterior am ales să ne cazăm la acest centru”, povestește Irina, care ne asigură că plecarea din Ucraina a fost în primul rând pentru ca fiul ei Nazar să fie în siguranță.

Irina alături de fiul său Nazar

Am observat că băiatul pare fericit și lipsit de griji pentru că împreună cu mama sa construia un puzzle. „Pentru o bună parte de ucraineni noi suntem teroriști, de aceea am ales să venim aici. Noi singuri nu știm ce se întâmplă, cert este că vom avea nevoie de mult timp să refacem tot”, subliniază Iulia, mama Irinei și bunica lui Nazar.

Nazar împreună cu bunica sa Iulia

La Centrul pentru refugiați din zona Aeroportului Internațional Chișinău trăiesc persoane din Ucraina, Siria sau Afghanistan. Aici oamenii pot să-și gătească mâncare, privesc televizorul, au internet, sală de forță, dar și sală de lectură. Periodic ei primesc alimente și compensații, care li se cuvin refugiaților.

Potrivit datelor Biroului de Migraţie şi Azil, în prima lună a anului curent deja 20 de cetăţeni ucraineni au depus cereri de azil în R. Moldova. Totodată, anul trecut aceeași instituție a eliberat 1440 de permise de şedere pentru vecinii noștri din Ucraina.