Natalia Corobca-Ianusevici: Îmi era foarte dor de soarele de acasă…

– Natalia, de unde se iau moldoveni care nu pleacă din ţară, în situaţia în care pot să o facă, aşa cum e cazul tău?
– Dacă aş zice că e vorba de patriotism, mă tem că ar suna patetic. Mai ales că în Moldova şi patriotismul e interpretabil… Pentru mine, la cântar au tras mult prietenii şi familia. Nu-mi imaginez viaţa departe de oamenii dragi. De aceea, chiar şi atunci când am mers la studii în Germania, ştiam că o fac pentru experienţe noi, pentru cunoştinţe, în niciun caz pentru a rămâne. Am plecat ca să mă întorc. Poate că, dacă aş fi stat într-un oraş mai mare şi unde nu plouă atât de mult şi de des… Dar îmi era foarte dor de soarele de acasă.

– Şi l-ai adus „sub soare” pe omul drag, pe care tot în Göttingen l-ai găsit?
– Pe Peter-Vlad Ianusevici, actualul meu soţ, l-am cunoscut în 2006, în ultimele mele două săptămâni de Germania, la o petrecere de adio a unei prietene. Eram la un club de salsa. Vlad, care e un bun dansator, s-a oferit să ne arate paşii de bază din acest dans, iar la final şi-a luat rămas bun „până data viitoare”. I-am zis că „data viitoare” nu va fi, căci mă întorc acasă, în Moldova. M-a întrebat dacă ştiu româna – cunoscuse cândva pe cineva de la noi care vorbea doar rusa – şi de atunci româna e limba care ne leagă, chiar dacă suntem ambii germanofili, Vlad fiind german originar din România. A fost destinul – imaginaţi-vă că bunicul lui a locuit în Basarabia, peste un deal de satul meu de baştină, de unde a plecat în 1940! Trebuia să ajungem în Germania, să ne întâlnim acolo, ca să vedem cât suntem de aproape, de fapt.

– Cum a evoluat viaţa ta, după ce te-ai întors?
– Probabil, aşa cum li se întâmplă multora dintre tinerii care aleg să vină acasă. Eu am „debutat” cu o jumătate de an de disperare, în care zi de zi căutam un serviciu care să corespundă competenţelor şi abilităţilor mele – o combinaţie de relaţii externe cu limba germană. Nu am găsit nimic şi m-am reorientat spre engleză. Aşa am ajuns la Asociaţia pentru Politică Externă. După doi ani am fost angajată la Fundaţia germană „Konrad Adenauer”.

– E adevărat că oamenii care învaţă germana, se formează în această cultură, au un specific aparte? Cum s-a produs „povestea ta de iubire”?
– Ca mai toate „poveştile de iubire” din viaţa mea – din întâmplare… Era clar că merg la limbi străine, dar mă gândeam la engleză, poate franceză. Când am văzut însă câţi candidaţi erau înscrişi în concurs, mi-am zis: eu voi face germana! O limbă total necunoscută pentru mine… Astăzi, pot spune şi eu că o limbă îţi schimbă caracterul. Astfel, dacă noi, moldovenii, suntem cumva mai aprinşi, mai temperamentali, apropierea de civilizaţia germană a adus ceva mai multă linişte în felul meu de a fi şi chiar organizare. Când am lucrat la Ambasada Germaniei, îmi părea aproape banal faptul că, la început de an, ni se dădea un calendar în care trebuia să-mi însemn când vreau să-mi iau concediu. „Sunteţi nebuni?! De unde vreţi să ştiu eu ce voi face peste un an?!”, îmi ziceam. Iată că acum îmi pot proiecta viaţa pentru un an înainte…

– Spune-ne atunci ce se va întâmpla cel puţin în anul în care ne aflăm?
– Ok, în Moldova este totuşi destul de greu să faci planuri pentru un viitor foarte îndelungat. Dar o să vă spun ce sper, cel puţin. Aşadar, pentru 2011, sper că fundaţia va fi înregistrată, astfel încât eu să pot coordona plenar programele; sper să mai fiu în Moldova – şi asta depinde mult de situaţia politică şi socială de aici; sper să devin mămică – şi atunci se schimbă tot…

– Apropo de lucruri care-ţi schimbă viaţa într-o singură noapte. Cum ai trăit „7 aprilie”, ştiind că soţul tău e şi cetăţean român, nu doar german?
– Atunci, pentru prima dată la modul serios – s-a pus problema plecării. Dacă ar fi continuat românofobia, dacă aş fi văzut că viaţa familiei noastre este ameninţată pentru simplul fapt că Vlad e cetăţean român, am fi plecat. Din fericire, lucrurile s-au schimbat, iar Vlad se simte foarte bine la Chişinău. Îi plac oamenii de aici, îi place natura, îi place munca pe care o desfăşoară…

– Seamănă cu un personaj perfect. Cum se îmblânzeşte un neamţ?
– Probabil că, într-adevăr, există nişte caracteristici naţionale în fiecare dintre noi, dar în definitiv predomină omul, totuşi. Soţului meu nu o dată i s-a spus că nu seamănă a român şi nici a neamţ. Iar eu vreau să cred că am îndrăgit – şi mai puţin am îmblânzit – anume omul. Sigur că observ în Vlad şi trăsături germane – uneori este enervant de punctual -, dar se rezolvă cu timpul :).

– Cum a fost nunta voastră? Nu s-au speriat oaspeţii din străinătate de dezmăţul culinar care se practică la noi cu asemenea ocazii? Dar mirele?
– Ne-am căsătorit în septembrie 2008, eu aveam 29 de ani şi cred că am făcut bine că am aşteptat, că nu m-am grăbit doar pentru că „aşa zice satul”. Nunta – eu zic că a fost decentă, inclusiv în aspect culinar. Am dorit ca toţi să se simtă bine, am dansat până am căzut de picioare, iar la final unchiul lui Vlad, din România, ne-a spus că în viaţa lui nu s-a veselit atât de bine. Soţul meu a fot puţin stresat de numărul mare de invitaţi, dar a mers bine, pentru că totul a fost pus la punct. Inclusiv tradiţiile, cu care n-am exagerat…

– Dar colacul, totuşi, l-aţi rupt?..
– Da şi, din păcate, bucata cea mare mi-a revenit mie :). Aşa că astăzi suport consecinţele. De exemplu, aşa cum Vlad nu prea ştia ce, unde şi cu cât poate fi găsit în Chişinău, eu am fost cea care a dirijat cu reparaţia din casă. Dar am scos-o în capăt, căci el e neamţ, iar eu – o moldoveancă foarte calculată.

– Chiar nu vă deranjează nimic în această Moldovă care, cum spune ironic Aureliu Busuioc, este ţara tuturor posibilităţilor – inclusiv în sens negativ?
– Acum, să nu credeţi cumva că nu suntem conştienţi de realitatea în care trăim. Mergem şi noi la magazine cu vânzători supăraţi. Ne ciocnim şi noi cu funcţionari înfumuraţi. Ne gândim la cât de sigur ne este viitorul, dacă vom avea parte de o bătrâneţe decentă, la faptul că nu există şcoli unde să-ţi poţi da copilul fără a plăti ceva „suplimentar” ori spitale în care să beneficiezi de tratament în funcţie de poliţa de asigurare pe care o ai, nu de statutul social. De aceea, îi înţeleg pe oamenii care pleacă – atunci când ajungi la limita existenţei, când nu-ţi poţi cumpăra un medicament, nu mai contează nimic.

– Cât de mult contează efortul tău, al colegilor din fundaţie, al sutelor de experţi care vin aici şi al banilor care se pompează pentru modernizarea şi democratizarea Republicii Moldova, dacă la alegeri tot comuniştii votăm?
– Eu nu vreau să fiu pesimistă. Ţările spre care tindem au avut la dispoziţie 50-60 de ani ca să atingă nivelul de astăzi – atât economic, cât şi politic. Noi vrem să parcurgem acelaşi drum în doar 20 de ani, şi asta după decenii de bombardare cu mentalitate sovietică. Problema e că nu gândim, nu analizăm. Ne luăm după mintea cumătrului… Dar sunt încrezătoare în tânăra generaţie.

– Din ce constă timpul tău liber?
– Timpul nostru liber… Mergem des la părinţii mei, la Călăraşi, pentru că iarna ne place să dormim lângă sobă, iar vara – să stăm în curtea de care nu avem parte la Chişinău. Împreună cu un grup de prieteni norvegieni, mergem în drumeţii – ultima dată, microbuzul ne-a lăsat undeva lângă Ţâpova şi am parcurs 17 km pe jos. Şi suntem nişte bolnavi incurabili de călătorii, oriunde.

– Să înţeleg că gospodina din tine încă mai aşteaptă să fie descoperită?
– Dimpotrivă, căci calitatea femeii de a fi şi gospodină este o componentă importantă a armoniei unei familii! Îmi place să gătesc, chiar dacă Vlad nu e pretenţios la mâncare. L-am învăţat să mănânce mămăligă şi peşte, iar pe mine – să gătesc cât mai sănătos şi rapid. Adică, mai puţin prăjit şi afumat, mai mult copt şi cât mai natural. Mâncăm fructe şi legume de sezon, carne uşoară şi peşte, sunt obligatorii salatele cu tot felul de seminţe şi nucuşoare.

– Poate că ar fi trebuit să te faci culinar, nu specialist în politici…
– Mai curând ar fi trebuit să mă fac designer de interior, deşi politicul şi activitatea mea în general îmi place foarte mult. Dar întotdeauna m-au atras spaţiile, imediat văd ce şi cum şi unde ar trebui să stea. Probabil că am talent de decorator, pe care nu l-am dezvoltat… Niciodată, însă, nu este târziu!

– Perfect de acord. De aceea, îţi dorim mult succes, indiferent ce vei face! 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia