NATO și Republica Moldova (II): argument politic

Cu toate acestea, chiar de la primii pași ai semnării cadrului de Parteneriat pentru Pace (PpP), ca un prim pas spre dezvoltarea unei cooperări cu NATO, și până la participarea activă în procesul de integrare, când sunt avantajate de instrumentele și programele valabile, statele confirmă înainte de toate respect pentru valorile liberale. Orice stat-partener, indiferent dacă are ca scop aderarea la NATO sau nu, preia un șir de obligații politice de lungă durată, cum ar fi: protejarea caracterului democratic al societății; susținerea și conservarea principiilor dreptului internațional; și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Charta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Actul Final de la Helsinki, precum și acordurilor internaționale privind dezarmarea și controlul armamentului. Aceste state sunt obligate să se abțină de la folosirea forței împotriva altor state, să respecte frontierele existente și să soluționeze disputele în mod pașnic.

În plus, PpP oferă fiecărui stat partener care simte amenințată integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea, posibilitatea de a se consulta cu NATO în aceste probleme. Acest fapt nu obligă organizația să acționeze conform articolului 5, care oferă protecție imediată unui stat-membru în caz de agresiune, dar prezintă un semnal clar că NATO este pregătită și interesată să caute soluții care vor ajuta la stabilitatea și securitatea regiunii Euro-Atlantice. Preambulul Tratatului Nord-Atlantic conține expres acest deziderat, potrivit căruia statele semnatare se declară pregătite să protejeze valorile comune și nu doar exclusiv autonomiile naționale individuale.

Ideea că acceptarea extinsă a normelor și valorilor liberale contribuie la stabilitatea Europei a fost fundamentul pentru cea mai importantă extindere NATO în perioada post-Război Rece, când douăsprezece state est și central-europene s-au alipit la Alianță. Chiar dacă erau până recent dușmani ideologici, politici și militari, cu o memorie istorică conflictuală și în multe privințe nealterată de comunism, statele est-europene au devenit democrații europene stabile datorită procesului de parteneriat, prin sporirea colaborării și încrederii, cât și prin acceptarea valorilor și normelor promovate de NATO. Unul din promotorii cei mai activi ai extinderii NATO, adjunctul Secretarului de Stat american Strobe Talbott capta cel mai bine esența acestei transformări istorice când spunea că „potențialii candidați trebuie să facă un progres convingător în soluționarea pașnică a disputelor cu vecinii și să demonstreze angajament ferm față de democrația multietnică”.

Italia, Germania și Spania: transformări istorice sub umbrela NATO

Impactul politic profund al aderării la NATO nu este valabil doar pentru statele proaspăt ieșite din comunism. Anii de început ai Alianței și experiențele unora dintre membrii inițiali sunt instructive pentru felul cum aderența poate inspira transformarea întregii societăți, iar acest lucru este important de reținut în cazul R. Moldova. Spre exemplu Italia, înainte de a deveni membru, fusese circa 20 de ani condusă de o dictatură fascistă, care lăsase sechele profunde asupra mentalului colectiv italian. Aderarea țării la NATO a fost întâlnită de o opoziție feroce a Marii Britanii, care a putut fi înlăturată doar de intervenția decisivă a americanilor. Statele Unite erau încrezute că doar aderarea Italiei la NATO va reduce influența Partidului Comunist în țară și va spori influența guvernului creștin-democratic și altor forțe politice prooccidentale. Într-un sfârșit această aderare a făcut posibilă atragerea unor investiții americane sporite care au pus bazele „miracolului economic italian”, propulsând Italia printre primele economii ale lumii, cu o democrație stabilă și un pluripartitism funcțional.

Germania de Vest a avut de făcut față aceleiași presiuni din partea Franței, atunci când s-a pus problema aderării sale la Blocul Nord-Atlantic. Și în acest caz eforturile diplomatice americane au fost decisive în a convinge aliații că aderarea la NATO ar ajuta Germania să se detașeze de trecutul totalitar nazist. Într-adevăr, acceptarea Germaniei de Vest în anul 1955 a marcat începutul cu succes al reconcilierii istorice franco-germane, care a devenit fundamentul întăririi și extinderii Uniunii Europene. După aproape 60 de ani de apartenență la NATO, ar fi probabil complicat să numim o altă țară pe continentul european care are instituții democratice mai puternice decât Germania.

Un alt exemplu de succes din acest punct de vedere este Spania, care după un război civil devastator și o conducere autoritară de circa patru decenii, a reușit să tranziționeze spre un control civil al armatei spaniole atunci când a încheiat în 1982 aderarea la NATO, reușind astfel să asigure evoluția țării spre o societate democratică. În acest fel NATO a contribuit la prevenirea în viitor a unei lovituri de stat militare în Spania, țara lăsând în urmă deceniile de dictatură franchistă prin realizarea stabilității și democratizării.

Într-un articol publicat în The Economist în anul 1997, fostul Secretar de Stat al SUA, Madeleine Albright extrem de abil surprindea experiența istorică și argumentele extinderii NATO, când spunea că „Alianța a ajutat Franța și Germania să se reconcilieze, făcând posibilă integrarea europeană. Cu alte instituții a adus Italia, apoi Germania și eventual Spania în familia democrațiilor europene. Ea a deznaționalizat politicile defensive aliate și a stabilizat relațiile dintre Grecia și Turcia. Și toate acestea fără niciun foc de armă”.

NATO și transformarea politică a Europei de Est

Situația statelor est-europene care au aderat la NATO în 1999, 2004 și 2009 este sensibil diferențiată de exemplele expuse anterior, deși în multe privințe asemănătoare. Chiar dacă la fel au ieșit dintr-un regim totalitar, care anihilase în mare parte orice tradiție de democrație în acest spațiu, statele postcomuniste mai aparținuseră timp de aproape jumătate de secol unei alianțe adverse – Organizația Tratatului de la Varșovia – a cărui raționament de existență fusese nu numai un pretext suplimentar pentru dominația sovietică asupra regiunii, dar și de montare și organizare explicită a acestora împotriva Occidentului și NATO. La doar 20 de ani după asta, circa 40% din statele membre NATO erau „foștii adversari”. O asemenea transformare extraordinară a fost prevăzută în Noua Concepție a Alianței adoptată în 1999 și întreținută de un nou comandament și noi structuri de forță. Politic vorbind, extinderea post-Război Rece a NATO a oferit definitiv posibilitatea noilor state independente, de la Marea Baltică la Marea Neagră, de a reveni în Europa și de a-și consolida suveranitatea și statalitatea în fața pericolelor externe istorice. Din punct de vedere strategic, extinderea arhitecturii de securitate NATO spre Europa Centrală și de Sud-Est a prevenit un gol de securitate lăsat de prăbușirea Cortinei de Fier, ce amenința să devină o sursă permanentă de instabilitate, așa cum a fost până la Primul Război Mondial și în perioada interbelică.

Programul Parteneriatului pentru Pace, lansat în anul 1994, a fost un instrument extraordinar pentru realizarea acestor deziderate, ceea ce a determinat ca Noua Concepție Strategică din 1999 să includă proiecția de stabilitate și cooperare prin intermediul PpP printre noile sarcini ale Alianței. Bazat pe angajamentul real de a dezvolta instituții stabile și democratice, cât și o economie de piață funcțională, PpP oferea statelor noi partenere asistența bilaterală și instrumentele pentru o agendă extinsă a reformelor structurale. Mai mult decât atât, prin intermediul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (CPEA), PpP oferea un forum pentru consultații politice și tehnice nu numai dintre Alianță și partenerii săi, ci de asemenea între aceiași parteneri. Prin aceasta NATO și-a reașezat rolul său tradițional în prevenirea conflictelor, ajutând la dispersarea conflictelor și la detensionare situației regionale în cadrul CPEA.

Într-un final, stabilitatea și strânsa cooperare oferită de PpP și procesul de extindere s-au dovedit a fi esențiale în atragerea investițiilor străine directe pentru redresarea economică și socială, precum și pentru dezvoltarea societății. Reformele sectorului de securitate, stabilitatea și dezvoltarea economică au fost cruciale în deschiderea drumului noilor membri NATO către Uniunea Europeană și a accelerat integrarea lor deplină în cadrul instituțional Euro-Atlantic.