Pornind de la premiza că interesul nostru național suprem este integritatea teritorială, independența și suveranitatea, putem spune că R. Moldova există într-un vacuum de securitate pentru că actualul statut de neutralitate nu-i asigură nici integritatea teritorială, în dauna separatismului transnistrean, nici independența, mai ales în raport cu fostul centru imperial, dar nici suveranitatea, nu numai în raport cu factorii externi, dar și în relațiile cu provocările interne.

Mai multă lume s-a expus și a fost preocupată de explicația acestei situații și de consecințele sale, dar în esență, acest gol de securitate a întreținut iluzia de integritate, independență și securitate atâta timp cât am arătat că suntem docili față de strategiile Moscovei de a ne menține în sfera sa de influență. Da chiar și în aceste circumstanțe, senzația de a fi „dacinyi uciastok” (cum s-a exprimat odată V. Jirinovski) nu ne-a părăsit și ne-a fost permanent inoculată de mai marii de la Kremlin. A fost de ajuns să ridicăm mai sus capul decât ne-o permitea firea mioritică, mai sus decât s-au obișnuit alții să o facem de-a lungul istoriei noastre chinuite, ca să înțelegem că securitatea noastră este aidoma unui cașcaval olandez plin de găuri.

Era de la sine înțeles că aspirațiile noastre europene vor aduce provocări majore la adresa securității și interesului național al R. Moldova din partea Federației Ruse, care are la îndemână mai multe instrumente în vederea contracarării acestui traseu și pe care le-a folosit sau încă le folosește cu succes chiar sub ochii noștri. Prin urmare, actualmente suntem într-o situaţie extrem de gravă, pe care nu o conştientizăm politic de multe ori și din considerentul naivității noastre istorice, dar pe care o simţim fiecare din noi la nivel instinctual, existențial, pentru că așa ne-a obișnuit destinul. Suntem într-o triplă dimensiune de pericol de insecuritate, determinată pe de o parte de contextul conflictual acerb, unic poate de după 1991 între Occident şi Rusia, care face R. Moldova absolut nesemnificativă în privinţa propriilor ei opţiuni și irelevantă ca actor suveran și independent în fața tăvălugului istoric care se răstoarnă peste noi; amplificată pe de altă parte de situația regională, inflamată de războiul din Ucraina, pentru că proximitatea şi eventualitatea extinderii operaţiunilor militare face R. Moldova extrem de vulnerabilă; dar și expusă în cele din urmă din cauza alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, pentru că este un teren de luptă între forţele proruse şi prooccidentale, care din punctul meu de vedere complică şi mai mult lucrurile pe fundalul expus anterior. Prin urmare, la ora actuală, nu avem un instrument viabil care ar oferi cetăţenilor R. Moldova o garanţie de securitate în fața acestor provocări geopolitice, iar statului moldovenesc nicio garanție în privința viitorului său.

Lucrurile ar fi putut sta altfel, dacă în perioada de independență clasa politică ar fi gândit securitatea noastră în termenii unei integrări euro-atlantice. Dar dacă lipsa acestei perspective este înțeleasă prin prisma formatului rusofil și neocomunist, deopotrivă antiromânesc și antioccidental al liderilor moldoveni, de la Snegur, Lucinschi și Voronin, la diferiți foști activiști comuniști și comsomoliști care s-au perindat prin funcții de putere după 1991, atunci absența articulării acestui deziderat după anul 2009 este de-a dreptul inexplicabilă. Ea este și mai inexplicabilă în condițiile în care experiența statelor est-europene ieșite din comunism arată că aderarea la Organizația Nord-Atlantică a fost o condiție indispensabilă pentru a ajunge în Uniunea Europeană, tocmai din raționamentul de a preveni riscurile de insecuritate care ar fi apărut pe parcursul implementării practice a aspirațiilor de integrare europeană.

De ce mai este NATO o fantomă?

Dacă ar fi să ne raportăm la multiplele sondaje de opinie existente, vom constata că în general în societatea noastră se etalează un negativism față de Alianța Nord-Atlantică, la nivelul mentalului colectiv persistând mai multe mituri și superstiții legate de NATO, modelate de câțiva factori condiționați istoric. În primul rând, o mare parte a gândirii noastre politice și sociale a fost formată în perioada Războiului Rece, atunci când discursul antioccidental şi anti-NATO a fost cheia de boltă a ideologiei sovietice. Cu părere de rău, acest fapt se referă nu doar la minoritatea rusofonă, care prin definiţie este anti-NATO, pentru că această raportare civilizaţională are o mare conexiune cu ceea ce reprezintă organizația în angrenajul militar occidental, ci și la o parte a populației majoritare, pentru care retorica de odinioară este definitorie în cultura politică. În al doilea rând, ele sunt o reflecție a reticenţei la nivelul clasei politice care în contextul independenţei ţării noastre a gândit raporturile cu Federaţia Rusă pornind de la premiza neutralităţii şi asta a dus la contracararea oricărei iniţiative de schimbare a acestui vector. Dar la fel de important mi se pare faptul că după 2009, când deja lucrurile ar fi trebuit să intre într-o altă dimensiune de abordare a ideii de securitate și interes național, a absentat o politică explicativă și educativă asupra ceea ce înseamnă NATO și care ar fi viitorul statului nostru în raport cu această organizație. De cele mai multe ori noi am fost expuşi mediatic la ceea ce Rusia ne-a livrat la tv sau în altă parte despre NATO, iar această agresivitate faţă de NATO a fost amplificată şi de partidele politice care s-au perindat la conducere în R. Moldova până la 2009.

NATO – o întruchipare a ideii de securitate

La sfârșitul războiului mondial, mediul de securitate a cunoscut schimbări globale, în mare parte influențate de nivelul de confruntare dintre aliații occidentali și Uniunea Sovietică, care au așezat lumea pe principii politice și ideologice divergente. Pentru a menține balanța strategică în domeniul securității și apărării, ambele tabere au creat instrumente militare viabile pentru a asigura promovarea propriilor interese. În anul 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, cinci state europene (Franța, Marea Britanie și țările Benelux) puneau fundamentele unui sistem de apărare care să le dea posibilitatea de a rezista în fața amenințărilor de natură ideologică, politică și militară, ce se puteau ivi la adresa securității, mai ales din partea URSS. Aceste căutări europene de securitate au fost întreținute de preocupările americane și canadiene pentru securitate globală, fapt ce a condus, după un an de negocieri, la conceperea Blocului Nord-Atlantic, bazat pe garanții de securitate și angajamente mutuale între Europa și America de Nord. Prin semnarea la 4 aprilie 1949 a Tratatului Atlanticului de Nord se puneau începuturile unei organizații militaro-politice care avea ca interes comun menținerea păcii și protejarea propriei libertăți prin solidaritate politică și un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja și prin extensie spre a respinge orice formă de agresiune articulat împotriva lor.

Concepută în conformitate cu articolul 51 al Cartei ONU, care stipulează expres dreptul natural la legitimă apărare sau individuală, Organizația Nord-Atlantică s-a conturat ca o asociere de state suverane, unite în decizia lor de a-și menține securitatea prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țări. Fiind o organizație interguvernamentală ai cărei membri își păstrează totala suveranitate și independență, NATO a devenit în timp un forum în cadrul căruia toate statele se consultă reciproc și iau hotărâri asupra problemelor politice și militare care le afectează securitatea. Tocmai această ambianță de libertate și egalitate, bazată pe respect reciproc și interes în apărarea cauzei comune, a făcut în timp Alianța o instituție robustă și atractivă pentru statele democratice care au dorit să adere la NATO ulterior.

NATO în noua arhitectură de securitate

Sfârșitul perioadei bipolare a redimensionat ideea de securitate în Europa și implicit rolul Organizației Nord-Atlantice în gestionarea acesteia. Tranziția către democrație și economia de piață a statelor ieșite din comunism a fost însoțită de crize majore și conflicte, generate de tendințele de divizare și separare pe criterii etnice și religioase. Reieșind din experiențele istorice anterioare, lumea occidentală a procedat la o deschidere spre dialog politic și cooperare cu vechii adversari ideologici pentru consolidarea și menținerea stabilității și securității regionale și globale, ceea ce a adus aceste state în mediul de securitate euro-atlantic.

Răspunsul la întrebarea dacă NATO ar fi trebuit sau nu să existe în condițiile în care și-a îndeplinit misiunea istorică pentru care a fost conceput, a fost dat curând de provocările generate de perturbarea arhitecturii de securitate la nivel mondial: terorismul global care riscă să afecteze fundamentele lumii; proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM) nucleare, biologice și chimice în mâinile statelor și grupărilor teroriste care aspiră să le folosească; proliferarea armelor convenționale și tehnologiilor informaționale, care, împreună cu ADM, susțin strategiile asimetrice de contracarare a operațiunilor forțelor americane și aliate; guvernele autoritare, care presează propriile popoare și sunt înclinate spre agresiune față de vecini, destabilizând astfel situația regională; rivalitatea dintre state care produce competiție militară, care amenință să erupă în război și creează un climat de frică și neîncredere în regiune; tensiunile etnice și ideologiile radicale care generează violența; potențialul în creștere a falimentului statelor, care generează turbulențe domestice și migrația în masă; statele falimentare care devin loc de adăpost pentru teroriști și crima organizată; instabilitatea și violența etnică, sectară și separatistă din Africa și Orientul Apropiat până în Asia de Sud și Sud-Est; execuții în masă a civililor, în special în Africa Sub-Sahariană; Evoluția economică și politică catastrofală, în mod special în unele părți din Africa și Asia, determinată parțial de excluderea din circuitul economic mondial, care generează anxietate socială, amplificată de creșterea rapidă a populației, urbanizare și guvernare ineficientă; absența guvernării democratice și progresului economic într-o eră a comunicării globale, care amplifică conștiința publică, ridică standardele așteptărilor și cauzează mari frustrări; creșterea necesităților sporite pentru combustibil, gaz natural și apă, cuplată cu degradarea sporită a mediului înconjurător.

Trăim într-o lume în care nu doar Rusia este principalul pericol. Putem spune orice despre NATO, dar în contextul internațional actual este mai bine că NATO există decât dacă ar fi fost dizolvat. Dar și mai bine este să fii membru NATO, lucru pe care l-au înțeles statele care au fost ca și noi în blocul sovietic. A venit timpul ca și R. Moldova să se întrebe cum vrea să facă față acestor provocări ale secolului XXI?