„Citind articolul lui C. Tănase „Mă tem să trăiesc în această țară" și auzind ce mi-a povestit o rudă – care venise din Italia să-și ajute tatăl, cu ajutorul unor investigaţii, după un microinfarct și umilințe pe la spitalele raionale și, apoi, la Centrul de Cardiologie -, am hotărât să mărturisesc că şi eu am o mare spaimă. Dar am s-o iau pe departe, ca să fie clar pentru toată lumea de ce mă paşte frica. Sunt o pensionară văduvă, fără copii şi, bineînţeles, fără nepoți. Deţin paşaport românesc din 1995 şi din 2003 am putut să mă stabilesc în Italia, unde deja de 12 ani locuiesc sora mea şi fratele soţului. În 2003, pentru prima dată, am lucrat o lună şi m-am întors, nu pentru că era lucrul greu, dar dorul de ţara asta săracă, așa cum este, de prieteni şi rude era mai greu decât plăcerea de a face bani, destul de mari, acolo. Din cauză că din pensioara mea de 1100 lei era imposibil să achit toate serviciile comunale şi cum eu nu am avut niciodată datorii la stat, rudele mi-au găsit un loc de muncă, într-o familie, şi de urgenţă am plecat din nou. 

„Scuze, e datoria mea!”

Din primele zile, am găsit limbaj comun cu bătrâna pe care o îngrijeam și care suferea de cancer la intestin. Ieşită din spital după chimioterapie, nădăjduia, ca orice om, că îşi va reveni, dar boala necruţătoare a avansat şi la 2 decembrie 2012 s-a internat în spital, la secţia de chirurgie. Credeam că va trebui să vin s-o îngrijesc, că doar eram plătită cu 800 de euro pe lună. A doua zi dis-de-dimineaţă vin la spital şi mare mi-a fost mirarea când asistenta medicală (infirmiera) m-a lămurit respectuos că acesta e lucrul ei. Fiindcă niciodată nu m-au interesat numai banii, dar şi starea de lucruri, pe parcursul unei luni am urmărit pas cu pas cum sunt îngrijiţi bolnavii (în majoritate bătrâni) într-un spital de stat într-o ţară civilizată. Pe coridoarele curate, largi şi spaţioase, stăteau câteva cărucioare speciale cu zeci de sertare, sute de feluri de medicamente, material igienic, cearşafuri albe ca neaua stivuite (mă și gândeam că la noi acel material igienic ar fi fost „spulberat" în doi timpi şi trei mişcări), echipamente de prim-ajutor, iar pe marginea căruciorului – instalat câte un calculator mic cu toată informaţia despre bolnav, cărora la intrare în spital li se pune o brăţară pe mană, iar în picioare – ciorapi albi elastici. Am făcut ochii mari şi nu înţelegeam care-i rolul ciorapilor şi am aflat: să nu se formeze cheaguri în timpul tratamentului.

Mai întâi te mângâie…

Infirmierele sunt ca niște albinuțe, venind îndată la orice chemare (apăsare pe un buton), mai întâi te mângâie pe obraji, apoi te întreabă de ce ai nevoie. Ele îndeplinesc tot lucrul legat de îngrijirea bolnavilor: de la conectarea perfuziei – la aducerea oalei de noapte. Pentru administrarea intravenoasă a medicamentelor, fiecărui bolnav i se fixează acul pentru perfuzie şi este conectat la un suport „împodobit” cu 3-4 feluri de pungi cu medicamente, care pe rând se administrează non-stop, iar bolnavul cu acest „decor” poate să se plimbe prin coridor, să meargă la WC. Fiecare salon are un grup sanitar, curat ca în farmaciile noastre, echipat cu mai multe suporturi pentru comoditatea celor bolnavi, nemaivorbind de hârtie igienică și gel dezinfectant. Am întrebat cine face curat şi mi s-a spus că este un serviciu special care face doar atât – curățenie în saloane, nu ca la noi – mătuşa Ileana mătăhăieşte cu cârpa, pe unde spală, pe unde nu, dar principala ei „îndatorire" este să nu reacţioneze la chemarea bolnavului până nu-i pui în buzunar lei, lei şi cât mai mulţi. În fiecare seară, eram de faţă când se aducea cina: un cărucior special cu multe despărţituri cu platouri. Fiecărui bolnav (în funcție de diagnoză) i se punea cina pe o măsuță mobilă, specială, ce putea fi modificată cum era mai comod pentru suferind. Atunci mi-a venit în memorie faptul cu câtă neglijenţă ţi se pune câte ceva de mâncare şi cât sunt de obraznice bucătăresele din spitalele noastre, ca după-amiază să le vezi cum pleacă acasă cu sacoşele încărcate. Nu am văzut niciodată pe nimeni să vină cu torbiţa cu mâncare la spital, bolnavului i se dă tot de ce are nevoie.

Copiii vin să sărute mâinile părinților

Pentru că bătrâna trăia ultimele zile de viață şi i se administrau non-stop hrană şi analgezice, nu a fost externată să moară în chinuri acasă, cum se face la noi, dar a fost transferată într-un azil de bătrâni cu un bloc special, purtând numele unui papă catolic, o structură a Spitalului de oncologie, unde sunt internaţi cei ce nu mai au mult de trăit. Şi aici toate cheltuielile sunt acoperite de stat. Camere cu 1-2 locuri, mobilate, cu grup sanitar, paturi speciale echipate cu panou cu multe butoane pentru chemări de urgenţă. Şi aici infirmierele sunt grijulii şi înţelegătoare. Mă gândeam atunci la bieţii noştri bătrâni şi bolnavi, mai ales cei de la ţară, de-ar şti ei cum sunt îngrijiţi, hrăniţi şi mângâiaţi bătrânii în spitalele din ţări cu adevărat democratice. Bătrâna îmi spunea că la ei, indiferent câţi ani ai (ea avea 80), eşti tratat la fel ca unul tânăr şi că ea nu a cheltuit niciun ban pentru câteva intervenţii chirurgicale. Copiii veneau în fiecare seară nu să-i aducă banane sau alte bunătăţi, dar să-i sărute mâna. Bătrâna, având o boală atât de grea, nu a gemut de durere niciodată, pentru că i se administrau la timp și îndeajuns medicamentele necesare, a fost lucidă, a glumit până în ultimele clipe, zicea că e pregătită să meargă la soţul ei, care murise cu doi ani mai devreme. Ultima dorinţă a bătrânei a fost să asculte un cântec trist, de adio. Am reţinut câteva fraze: „Doamne, sunt gata să vin la tine, la chemarea ta…". M-au podidit lacrimile de emoţie şi am înţeles că prin alte părți chiar şi moartea nu e atât de urâcioasă, iar la noi mor oamenii cu zile în chinuri groaznice. M-au întrebat de ce mă interesez de felul cum sunt trataţi bolnavii, la care am răspuns fără ezitare: „Sistemul medical din ţara mea a rămas în urmă cu o sută de ani faţă de al vostru”.

Doamne, dă-mi sănătate şi ajută-mă să alung frica din mine!”.