Numeroase vestigii, materiale şi spirituale, arată că lumea întotdeauna s-a sprijinit în ceea ce are mai bun pe jertfa unui zeu, erou sau chiar a unui om comun.
M. Gorki, călătorind prin stepele Basarabiei, a cules o legendă – iar legendele sunt preistoria noastră -, căreia i-a dat numele personajului principal, Danko – ucrainizarea numelui românesc Dan este evidentă. Acesta, ca să-i scoată pe semenii săi din nesperanţă şi din smârcurile întunecate ale pădurilor, şi-a rupt inima din piept, care a străluminat ca un soare, şi i-a călăuzit pe oameni spre viaţă şi lumină. Dar în goana lor spre mai bine, oamenii au uitat de muribundul Danko, au călcat în picioare şi i-au strivit inima. Aceasta s-a risipit în mii de scântei, ridicându-se stele pe bolta cerească.
Este exemplul de jertfă primită ingrat, cel autojertfit fiind imediat „consumat” şi imediat uitat.
Aparent păgân (= precreştin) în mesajul său de suprafaţă, poemul Rugăciunea unui dac de M. Eminescu opune creaţiei dumnezeieşti revolta născută din durere. Strămoşul nostru îi mulţumeşte Părintelui ceresc că i-a dat norocul să trăiască. De-ar fi fost mai puţin norocos, cel care se revoltă pentru duritatea vieţii, ar fi putut să nu trăiască în această lume, dar ar fi trăit, totuşi, fără ajutorul părintelui ceresc, însă în lumea cealaltă, din care doar norocul de origine divină l-a adus în lumea creată de Dumnezeu. Însă dacul este vădit nemulţumit de lumea în care „are norocul să trăiască” şi nu-şi ascunde dorinţa de a dispărea cât mai repede în „stingerea eternă”, adică în lumea în care s-a aflat înainte de a fi norocit cu traiul în această lume…
Dacul îşi cheamă stingerea eternă pentru a reveni în propria-i fiinţă, spre care, aşa cum bine se ştie, preferă să meargă prin propria jertfă, nu prin una străină, fie şi a unui zeu.
Dacii nu se mai recunosc azi decât, poate, în dansurile tropotite ale oşenilor şi maramureşenilor, iar pentru cine ştie să asculte sunetele lumii ca pe o muzică – şi în bătuta moldovenească. Şi tropotesc dacii, oşenii şi moldovenii cu atâta înverşunare, de ai zice că vor să-l bage pe diavol în iad, de parcă ar da „cu cuţitul în piatră”!
Şi în legenda gorkiană, şi în poemul eminescian, şi în tropotita oşenească şi bătuta moldovenească strămoşul nostru dac şi urmaşul său contemporan nu-i un smerit şi un cuminte, cum se cuvine să fie unui creştin, ci un revoltat deschis sau ascuns faţă de lumea în care „are norocul să trăiască”.
E o filosofie ce nu se prea potriveşte cu cea a creştinismului, căci nici jertfa lui Iisus încă nu este primită de moştenitorii dacilor:
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă, dispar fără de urmă!
„Erezia” acestor versuri este atât de evidentă încât se poate afirma că Eminescu îşi autoanulează propria convingere patetică, avansând o alta, în cheie artistică: Suntem păgâni şi punctum! Căci atâta timp cât opera lui Eminescu mai există în noi – şi ea va exista pururi, căci noi l-am creat pe Eminescu şi opera lui, ca să supravieţuim în istorie! – dacul se mai închină atoateizbăvitoarei morţi – stingerii eterne, deci creştinarea Daciei, care a început, spre deosebire de romanizare, fără foc şi sabie, mai continuă.
Până la primirea deplină a jertfei pentru care s-a născut Iisus.
