Legăturile lui Nichifor Crainic cu Basarabia nu au fost întâmplătoare: mulţi ani a fost profesor de mistică la Facultatea de Teologie din Chişinău. Venea la cursuri cu trenul şi multă vreme săptămânile i-au fost împărţite în două: patru zile la Bucureşti, trei la Chişinău… Catalogat în mai multe feluri – de la corifeu al legionarilor până la acuzaţia că s-a dat cu comuniştii -, Nichifor Crainic are de partea lui faptul că a petrecut mulţi ani în temniţele româneşti – ale lui Carol al II-lea sau ale comuniştilor. A fost carlist câtă vreme Carol al II-lea i-a promis că o va părăsi pe Elena Lupescu şi a devenit unul dintre cei mai aprigi anti-carlişti, demascând în publicistica sa nocivitatea camarilei din jurul tronului, după ce s-a lămurit că regele playboy nu avea de gând să renunţe la amanta sa. A fost alături de Corneliu Zelea Codreanu când acesta a susţinut că „episodul Manciu” a fost o eroare şi s-a distanţat de Mişcarea Legionară atunci când au reînceput asasinatele. A fost alături de generalul Ion Antonescu imediat după disoluţia României din 1940, însă l-a părăsit în momentul în care a sesizat înfeudarea României în faţa Germaniei naziste.
Dincolo de această viaţă publică aventuroasă, Nichifor Crainic a lăsat în urmă mai multe rânduri fundamentale pentru caracterizarea elitelor publice din România: „A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. A cui este această ţară şi care este destinul ei că românii care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. (…) Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare este coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a tuturor celor care se ridică sus. Este adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia aceea a dispărut, dar virusul a rămas. (…) Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar. A conduce România în sensul curent presupune condiţia prealabilă de a trăda. Români dezromânizaţi – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici”… Am recitit „Zile albe. Zile negre” şi m-am gândit că discuţia despre elitele României ar trebui să înceapă de la această furie inexplicabilă, veche de aproape o sută de ani, a celor care se numesc elite faţă de chiar poporul pe care doresc să îl conducă.
