Noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost una a bocetelor pentru toată Basarabia. Atunci provincia a fost decapitată la propriu: familii de intelectuali, preoți, reprezentanți ai administrației românești care au decis să rămână acasă au fost arestați. Iar pe 14 iunie, fie în gările mai depărtate de localități, fie în gara din Tiraspol, bărbații învinuiţi de încălcarea legislației sovietice au fost separați de familii și, indiferent de vârsta sau starea sănătății, erau transportați în închisorile Gulagului.

„Până în lagăr au murit 40% dintre bărbați”

Puținii supraviețuitori ai închisorilor Gulagului au avut curajul să descrie calvarul la care au fost supuși de regim. Boris Cucută din s. Ceamașir, r-l Ismail, își amintea că, la 13 iunie 1941, bărbaţii supuşi represaliilor din toate județele Basarabiei au fost duși la Tiraspol și îmbarcați în două eșaloane a câte 50–60 de vagoane. Până a ajunge la locul destinației, au staționat pe la toate gările posibile, unde îndurau foame și sete. Un alt supraviețuitor, Ion Costanda din Cahul, care în momentul deportării avea 20 de ani, descrie modul în care, la Tighina, bărbații au fost despărțiți de femei și urcați într-un alt eșalon. Erau atât de mulți, spunea el, încât nu încăpeau nici în picioare. „Ne-au dus în Gulag, în Ural. Pe la Sverdlovsk ne-au dat pește sărat și trei căldări de apă la vagon. Până în lagăr au murit 40% dintre bărbați”. Despre aceleași trăiri vorbeşte și Elena Mămăligă din s. Ciuciuleni, r-l Strășeni, făcând referire la amintirile tatălui său. Acesta povestea că bărbații deportați stăteau în vagon ca chibriturile în cutie și erau hrăniți cu pește sărat, fără a primi apă. În semn de batjocură, milițienii deschideau din când în când ușa vagonului, le arătau câte o sticlă cu apă, apoi îi vărsau conţinutul pe jos şi râdeau.

Erau constrânşi să-şi recunoască vina

Dosarele întocmite bărbaţilor transportați în Gulag în anul 1941 sunt păstrate în Depozitul Special al Serviciului de Informații și Securitate. În baza acestora, am stabilit că cei arestați au fost aduși în lagărul din Ivdellag. Până la sfârșitul lui ianuarie 1942, aceştia erau chemați periodic la interogatorii, unde li se cerea să-şi recunoască vina ce li se incrimina în dosarele întocmite de angajații sovietului sătesc din localităţile lor de baştină. De asemenea, erau constrânşi să fie de acord cu acuzaţiile aduse de martori. În cazul în care învinuitul nu se supunea acestor cerințe, la dosarul său erau anexate, în calitate de probe, mărturiile depuse de consăteni sau colegi de serviciu.

În luna ianuarie, cu precădere în perioada 16–30 ianuarie 1942, o comisie din care făceau parte locotenentul inferior al Securității de Stat Rîjanov, locotenentul inferior al Securității de Stat Torsunov, sergentul Securității de Stat Firsakov, locotenentul inferior al Securității de Stat Rog, sergentul de securitate Soloviov au întocmit fişe ale inculpaţilor, care erau anexate la dosare, fiind vizate de către șeful echipei de anchetă, locotenentul securității de stat Livanov.

Persoanele arestate în noaptea bocetelor erau învinuite de activităţi contrarevoluționare. Fișa inculpatului conținea o rubrică în care Comisia din Ivdellag indica câți ani condamnatul trebuia să fie suspus la munci forțate. De regulă, formularea oficială era: „Inculpatul (numele, prenumele) trebuie să ispășească o pedeapsă de (numărul anilor) ani în Lagărele de muncă corecțională”. Ulterior, fiecare dosar era trimis spre examinare, în lipsa inculpatului, la Comisia Specială din cadrul NKVD-ului, care confirma învinuirea adusă și perioada de detenție.

Pentru majoritatea basarabenilor, răspunsurile Comisiei speciale au venit centralizat, la 12 martie 1942, la 27 iunie 1942 și la 1 iulie 1942. Aceste răspunsuri ne arată că basarabenii deportați în iunie 1941 au fost condamnați la munci forțate în două închisori ale Gulagului. Toți cei învinuiți pe motive politice și preoții au rămas să muncească la Ivdellag, în regiunea Sverdlovsk. Iar cei învinuiți pe motive economice, au fost transferaţi, în aprilie 1942, în lagărul stalinist din Karaganda, ținutul Krasnoiarsk. Spre deosebire de primii, cărora li se interzicea să scrie scrisori, cei duşi la Karaganda aveau dreptul să trimită câte două scrisori pe an, care evident că erau cenzurate.

Mâncau pâine grea ca piatra

După ce a revenit din închisoare, primarul de Ciuciulea, Grigore Scafaru, a povestit familiei condițiile în care a trăit la Ivdellag. Astfel, în celulele în care au fost repartizați, erau paturi cu două nivele, pe care erau aşternute saltele murdare. Fiecare avea şi câte o pernă din vată și câte o păturică. Au primit şi îmbrăcăminte specială: tunică, pantaloni și bonetă – toate de culoare neagră. Pe haine era imprimată cu vopsea albă litera cu care începea numele deţinutului și un număr. Ferestrele aveau gratii de fier. Noaptea, barăcile se încuiau. În spatele coridorului, se afla un fel de baie și un WC, de unde venea un miros insuportabil. În barăci erau câte o sută de persoane, printre care se numărau şi hoți, care se proclamau „regi” cu sânge albastru sau aleșii lumii, pe când ceilalți erau numiți pușlamale, diavoli, fiare…

Potrivit lui Scafaru, lagărul era înconjurat de un gard din scânduri, cu două rânduri de sârmă ghimpată. Pe un stâlp, dincolo de gard, era agățat un difuzor care funcționa fără întrerupere, zi și noapte. Deţinuţii erau hrăniţi de două ori pe zi, dimineața și seara, cu o ciorbă și două-trei linguri de terci din mălai sau ovăz. Primeau și câte 500 g de pâine de calitate proastă. Deși pâinea era grea ca piatra, când o luai în mână, fiecare se străduia să o mănânce imediat, fiindcă altminteri ți-o furau alții și rămâneai flămând toată ziua.

Cum aveau loc suicidele în Gulag

Deținuții din Ivdellag munceau în industria forestieră: la tăiat pădure și la construcția căii ferate. Din cauza condițiilor inumane de muncă, zilnic decedau sute de oameni. Eugen Livovschi, fiul directorului școlii din Zgărdești, Nicolae Livovschi, care a devenit ulterior membru corespondent al AȘM, descriind condițiile de detenție din Ivdellag despre care a aflat de la taică-său, menționează că până în iarnă deținuții au construit barăci și alte acareturi inclusiv pentru depozitarea cadavrelor. Eugen Livovschi mai spunea că nimeni nu a primit haine de iarnă și oamenii umblau în încălțăminte din coajă de copac și zdrențe. Morții erau îngropați în gropi mari, săpate încă din vară. La început, deținuții aranjau pe fundul gropii un rând de cadavre, pe care le acopereau cu var nestins, iar deasupra culcau alte trupuri. Când groapa era plină, se arunca peste cadavre un strat de țărână, care era bine nivelată și presată.

Mulți deținuți nu rezistau condițiilor la care erau supuși și își puneau capăt zilelor. Valeriu Harabagiu, din orașul Comrat, își amintea că sinucigaşii se dezbrăcau de puținele zdrențe pe care le aveau pe ei, se culcau în zăpadă și peste trei-patru minute se despărţeau de viaţă.

Scriau scrisori pe coajă de copac

Cei care aveau dreptul la corespondenţă le scriau rudelor rămase în Moldova, rugând să li se trimită colete cu mâncare sau întreprindeau eforturi pentru a-și găsi familiile deportate. Din spusele Elenei Bivol din s. Ciuciuleni, r-l Strășeni, desprindem că tatăl ei i-a trimis scrisoare fratelui rămas acasă cu rugămintea de a-i trimite nişte făină de păpușoi sau urluială (măcinătură din diferite cereale, care servea drept hrană pentru vite), puțină grăsime chiar și de câine, ca să mănânce o dată pe săturate și să moară. Iată cum îşi aminteşte despre corespondenţa cu tatăl său şi Valentina Mihăilă din comuna Puținteni, r-l Orhei: „Tata a aflat despre noi și, la începutul lunii mai, am primit o scrisorică de la dânsul, în care ne comunica unde se află și ne-a dat adresa lui tanti Cati, sora mamei, care tot pe data de 13 iunie a fost ridicată din satul Negrești, comuna Strășeni cu întreaga familie și duși în Kazahstan. Tata a fost judecat și condamnat la zece ani. Prin septembrie 1943 a sosit caravana trasă de vaporul „Mikoian”, care venea o dată pe an. A adus poșta, am primit de la el răspuns la o scrisoare de a noastră din 1942, scrisă pe o coajă de copac în care ne anunța că este foarte bolnav și cerea de la noi ajutor cu alimente. Când i-am trimis, tata nu mai era în viață. La 21 mai 1944 a decedat în Ivdel, regiunea Sverdlovsk”.

Când se trecea din viaţă vreun deţinut, medicul închisorii, condamnat şi el, doar constata decesul. De aceea în marea majoritate a certificatelor de deces, care se păstrează în dosarele de arhivă, drept cauză a morţii este indicată hemoragia internă sau cancerul la colon.

Lagărul de la Ivdel a fost închis în anii 1943–1944. Deţinuţii basarabeni rămași în viață au fost transferați în regiunea Krasnoiarsk. Eugen Livovschi a mers la locul de detenție al tatălui și a aflat de la localnici că, prin 1944, teritoriul, unde era amplasat lagărul, a fost nivelat cu un buldozer.

Astfel ocupantul sovietic a nimicit intelectualitatea noastră.

Mariana S. ȚĂRANU,
conferențiar universitar,
doctor în istorie