Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. (…) Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? (…) Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre." (Matei 18; 23-35)
O pildă mai clară despre firea omului nu este. Aici vedem comportamentul nostru. Ne punem seară de seară pe genunchi și rostim Tatăl nostru, îl cântăm duminica în biserică, dar nu ne interesează că spunem de fiecare dată „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Practic ne cerem singuri osândă. Și cel mai trist e că de obicei certurile, judecarea în instanță, supărarea pe viață, nevorbirea cu celălalt vin de la bani și averi. Orice iartă omul, chiar și calomnia, mai puțin datoriile. Când vine vorba de datorii, toți uităm de învățătura creștină.
Nu mă refer la patronii care nu își plătesc angajații, care au vile și mașini, fac concedii luxoase în timp ce angajații (sau foștii angajați) abia își plătesc chiria. Pentru că vedem bine din pilda Mântuitorului că acei datornici chiar nu aveau de unde plăti. Pe când patronii care trag în piept angajații intră la altă categorie, la cea a păcatelor strigătoare la cer: oprirea plății lucrătorilor, păcat care, conform moralei ortodoxe, se plătește în această viață.
Însă atunci când frații se judecă pe casa părinților, când părinților bătrâni li se confiscă pensiile, când pofta noastră de bani aruncă oameni săraci pe drumuri și în închisori, devenim acea slugă vicleană. E adevărat că omul, prin firea lui, își face – cum spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul – teologia propriilor patimi și își găsește scuze pentru păcatele lui. Probabil și sluga vicleană ar fi spus: „Când mi-am dat seama câte era să pătimesc din lipsa banilor, m-am gândit că trebuie să recuperez tot ce am dat altora ca să am provizii”. Oricum, și-ar fi găsit o scuză. Indiferent ce păcat facem, ne căutăm îndreptare.
Însă revenind la textul de astăzi, Iisus mai subliniază ceva extrem de important, ceva mult mai greu decât renunțarea la bani și averi: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”. Iisus ne spune aici foarte limpede: nu doar iertare, ci iertare din inimă! Dumnezeu să ne dea putere!
