Raţiunea adoptării unei legislaţii a învăţământului constă în crearea temeiului juridic pentru activitatea personalului didactic, prin care să se menţină şi să se dezvolte valorile deja acceptate de comunitatea naţional-civică, precum şi să se producă altele, aşteptate, prin soluţionarea problemelor în domeniu. Codul Educaţiei însă nu face decât să legalizeze starea actuală a sistemului, vine după aprobarea curricula „modernizate” şi înainte de a fi dezbătută public şi aprobată Concepţia modernizării sistemului de învăţământ. Adică invers de cum este normal: analiza stării de fapt – concepţie (principii) – lege (cod) – acte normative (curriculum).
Graba cu care noul minister al educaţiei „a trecut” prin cele patru etape trebuie să arate guvernului că lucrează bine, chiar foarte bine, în doar jumătate de an reuşind să „modernizeze” totul – de la curriculum la legislaţie, ba chiar şi sovetski soiuz-ul nostru, pe care-l implementează nonşalant în documentele sale. Iar pentru a arăta şi ţării cu câtă democraţie şi transparenţă sunt trataţi cetăţenii, au fost proclamate şi dezbateri publice, care vor dura tocmai 30 de zile, aşa încât nimeni să nu mai aibă timp să se întrebe democratic, pe ce principii şi de către cine vor fi acceptate sau respinse eventualele obiecţii şi propuneri.
Or, Codul Educaţiei nu răspunde misiunii unei legi complexe decât parţial şi la modul general, în chestiunile de principiu nedepăşind programa de pedagogie generală. Nu răspunde mai ales la întrebările fundamentale ale învăţământului nostru, precum:
Prima prioritate naţională a învăţământului înseamnă doar o finanţare cu 8% din PIB sau şi prioritatea educaţiei pentru identitate?
Cum se va face reintegrarea europeană a învăţământului: în acelaşi fel cu toate ţările membre ale UE, sau prin relaţii prioritare cu România – calea cea mai accesibilă, mai ieftină şi de aceea şi cea mai dorită de noi, la 27.04.10 fiind deja semnat Parteneriatul pentru integrare europeană?
Sistemul de învăţământ fiind separat categoric în unul cu predare în limba română şi altul cu predare în limba rusă, ce reglementări conceptual-juridice ar putea asigura unificarea lingvistică şi axiologică a acestuia?
Dar formarea profesională continuă a cadrelor didactice şcolare, educaţia pentru identitate, educaţia pentru libertate şi democraţie, educaţia politică şi religioasă, drepturile şi obligaţiunile cadrelor didactice, ale părinţilor şi educaţilor?
Cine va coordona cercetările în educaţie, ME sau AŞM, şi de ce Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei nu se regăseşte în Cod?
Deşi idealul educaţional nu este permisiv legalizării, dar dacă totuşi este conturat în Cod – să fie acela al poporului nostru, ale cărui viziuni şi speranţe ar putea fi redate de formula:
Idealul educaţional al poporului R. Moldova este educaţia democratică în condiţiile libertăţii umane şi pentru libertate şi identitate naţional-civică şi european-universală.
…Iată de ce proiectele lansate în grabă mare de ME, apreciate cu entuziasm pionieresc, „instantaneu şi deodată”, şi lăudate, vorba poetului, „până la lacrimi”, mă fac să mă simt tot mai atacat de întrebarea:
Oare cât vom mai fi atât de sovetski soiuz?
Vlad Pâslaru, profesor universitar
