Note despre un muzeu al comunismului

În domeniul artei, de exemplu, muzeul este spaţiul, locul în care se distinge arta de non-artă. În perioada postavangardistă, singurul loc în care se poate spune „aceasta este o operă de artă” este muzeul. În afară de muzeu, mai sunt doar două structuri care fac distincţia dintre o operă de artă şi non-artă. Povestea anecdotică, dar reală, mi-a spus-o Boris Groys, cel care susţine şi teza de mai sus, un teoretician al artei contemporane, al muzeului şi arhivei. Într-una din zile, după ce a ţinut o conferinţă despre ready-made la un faimos muzeu, când să iasă din sală, a luat din greşeală unul din obiectele din expoziţie. Era un simplu obiect expus acolo şi care poate fi întâlnit şi în magazinele de larg consum. La ieşire a fost reţinut de paznici pentru că a „sustras din muzeu o operă de artă”. Teoreticianul nostru, specialist în arta contemporană, nu a sesizat diferenţa dintre „operă de artă” şi „non-artă”. Însă după acest incident a înţeles un lucru fundamental: există o instanţă mult mai importantă decât teoreticianul, criticul sau specialistul care ştie ce este o operă de artă. Această persoană este poliţistul pus să păzească opera de artă: poliţistul este singurul care ştie cu adevărat ce este o operă de artă şi nu face confuzii. Şi mai este un cunoscător important care ştie ce e un obiect de artă şi ce nu este obiect de artă: vameşul. Cu alte cuvinte, există nişte structuri de putere, care şi reprezintă. dar şi au puterea să spună (şi să impună, să instituie) „ce este arta”.

Un alt exemplu al sensului modern de muzeu. Când francezii şi britanicii au mers în Egipt ce au făcut? Au luat mumiile şi obiectele de cult din Piramide şi le-au dus la ei acasă unde le-au expus în muzeu. Practic, au transferat nişte obiecte de cult, care aveau semnificaţie sacră, în obiecte de muzeu, care îndeplinesc o cu totul altă funcţie. Pe baza cărui fapt are loc acest transfer de semnificaţie? Acest transfer a fost posibil numai fiindcă armata franceză şi cea engleză au fost mai puternice decât cea egipteană. Cine deţine puterea militară şi politică are şi capacitatea de a transfera sensuri, interpretări, are puterea să legitimeze noi funcţii ale unor corpuri sau obiecte.

Aceste mecanisme se întâmplă sub ochii noştri. Nişte structuri ale Puterii (instituţii prezidenţiale, instituţii care îndeplinesc nişte comenzi de stat) definesc ce este comunismul şi cum trebuie el interpretat. Puterea deţine monopolul interpretării şi o exercită prin diverse instituţii ale sale. O fi rău, o fi bine?

Maşinăria civilizaţiei tehnice în care trăim înlocuieşte memoria reală cu o memorie maşinală, iar funcţia centrală a arhivei este aceea de a ne elibera de memorie. Arhiva este un soi de simulacru tehnic care ne eliberează de memorie, orientându-ne atenţia către „actualitatea viitorului”. În domeniul istoriei, lucrurile sunt mult mai amplificate, căci este vorba de un domeniu care are legătură mai ales cu prezentul. Un muzeu de istorie spune mult mai mult despre actualitate decât despre trecut. Arhiva nu este o formă de reprezentare a trecutului, ci o maşină de produs viitorul.

Modernitatea este strâns legată de capacitatea de arhivare, deci şi de capacitatea de a produce muzee. Paradoxul face că regimul comunist este unul din cele mai bine documentate regimuri moderne, pentru că a avut o „grijă” excesivă faţă de propriii săi cetăţeni. Comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul, totul producându-se pe mai multe straturi. Capitalismul e campion la alt tip de arhivare: arhivarea cifrelor, adică sunt net mai buni la contabilitate, de aceea Fiscul este dumnezeul acelei lumi. Dar asta e o altă poveste.

Faptul că regimul comunist a produs atâta arhivă nu înseamnă însă că „adevărul istoric” este mai la îndemână. Aş spune chiar contrariul: cu cât avem mai multă arhivă, cu atât gradul de falsificabilitate e mai mare şi cu cât avem mai mult text, cu atât cresc posibilităţile interpretative. De aceea este foarte greu să faci „UN muzeu” al comunismului. Poţi face MULTE muzee ale comunismului. Totul depinde de cine decide şi ce scop urmăreşte. Eu sunt pentru crearea de muzee, căci nu văd o altă formă care ar înlocui acum această instituţie. Sunt însă împotriva prezentării comunismului ca o „perioadă istorică excepţională”. Cred că regimul comunist trebuie să fie tratat ca orice altă perioadă istorică şi încadrat într-un orizont de sens politic şi istoric mai larg.

Înainte de a face un muzeu de acest format, e bine să punem un şir de întrebări bune la care să încercăm să răspundem şi în jurul cărora să construim dezbateri. Un muzeu al cui? Ca să reprezinte pe cine? Ca să povestească ce? Ce vrem de fapt cu acest muzeu? Din păcate, nu am văzut nicio întrebare din partea iniţiatorilor: am văzut doar lecţii şi afirmaţii dogmatice de care chiar nu avem nevoie în acest context.