Noua ordine mondială

Păcat că politicienii nu-l citesc pe Toynbee, Spengler sau cel puțin pe Huntington. Astfel ar cunoaște de unde vine debilitatea eforturilor europene de a salva Grecia și Ucraina, iar odată cu asta și pe noi. De parcă Grecia nu-i la cheremul politicilor europene de vreo două sute de ani sau Ucraina n-a mai fost loc disputei dintre Occident și Rusia de vreo patru sute. La fel ca și Basarabia de vreo două sute. Sau, poate din contra, îi citesc și fac ca lucrurile să se întâmple exact așa cum spun aceștia.

De fapt se întâmplă o reconfigurare a ordinii mondiale, la care am mai asistat de-a lungul timpului. Pax Romana, o perioadă de dominație, liniște și stabilitate romană la limitele erei noastre, a fost înlocuită de turbulențele barbare și căderi spectaculoase de civilizații, urmate și de alte perioade de rearanjare a lumii: Pax Hispanica, Pax Britanica, iar mai recent de o Pax Americana, care în condițiile euforiei determinate de căderea Uniunii Sovietice, și-a impus dominația asupra lumii. Sigur timpurile de atunci nu mai sunt timpurile de astăzi, când un an din zilele noastre durează cât un secol din epoca lui Nabucodonosor. Suntem la limita unei treceri de la Pax Americana spre „nu știm ce”, pentru că așa cum sugera și Kissinger, America este într-o ipostază în care nici nu poate domina lumea, nici nu se poate sustrage, retrăgându-se în izolaționismul său egoist.

Blestemul Calului Troian

Eram în America în 2007 când a apărut filmul Cei 300 spartani, iar mesajul politic al filmului, dincolo de componenta cinematografică excepțională, era mai mult decât evident. Pe fundalul unei crize acute în problema nucleară iraniană, Sparta liberă și mândră era opusă hidoșeniei obscure și grețoase a Imperiului Persan (de unde se revendică Iranul), grecii apărând în ipostaza de apărători ai civilizației europene împotriva barbariei orientale. Din acea aură idealistă a mitologiei grecești n-a mai rămas nimic în afară de minunatele creații de arhitectură care împânzesc Grecia, pentru că în rest Elada este doar o bătaie de cap pentru europeni. Așa a fost în timpul războiului de independență a Greciei (1821-1832), când Franța și Marea Britanie își trimiteau trupele și flota pentru a-i salva de iminenta înfrângere din partea Imperiului Otoman, iar mii de europeni și americani, inclusiv oameni iluștri ca Byron, și-au făcut cauza vieții din apărarea independenței Greciei; la fel a fost după al Doilea Război Mondial când iminenta comunizare a Greciei de către guerilele de stânga a determinat administrația americană să intervină prin Doctrina Truman, care oferea guvernului grec suma de 400 milioane de dolari pentru a învinge comunismul. Așa se întâmplă și acum, când europenii și americanii fac eforturi disperate pentru a nu lăsa barca grecească să se scufunde.

De ce? Pentru că înainte de toate Grecia este locul de naștere a democrației, a celor mai importante repere ale lumii occidentale (filosofia, literatura, istoriografia, științele politice, principiile științei, teatru etc.). Obișnuiți cu această ipostază, grecii, ca niște copii răsfățați, puțin par să fie interesați de conștientizarea acestui sacrificiu european. Mai ales clasa lor politică, care este la fel ca și a noastră, este lipsită de responsabilitate și simț al istorismului față de cauza europeană. Prin urmare, au ajuns un cal troian al intereselor ruse în citadela europeană, la fel cum suntem și noi la ora actuală. Dar cel puțin noi avem o scuză în plus – nu prea le-a păsat europenilor de soarta noastră în egală măsură, pentru că noi n-am generat nici aristoteli, nici platoni, pe care să trebuiască să-i apere în fața tăvălugului asiatic. Ne-am chinuit cum am putut să rezistăm ca o „oază de latinitate” în această masă slavă și mongoloidă, să zică mersi că mai avem resurse să luptăm pentru reîntoarcerea la identitatea europeană. Pomparea de bani în Grecia, Ucraina sau Moldova nu va rezolva problemele unor societăți a căror construcție genetică a fost mutilată de imperii barbare, care de-a lungul timpului s-au așezat peste ele.

Ieșirea Greciei din zona euro, pe care se teme să o articuleze ca iminentă Uniunea Europeană, la fel ca și prăbușirea Ucrainei și R. Moldova, din cauza lipsei suportului financiar și politic occidental, va dinamita în totalitate sistemul de securitate european.

Capotarea Greciei se va răsfrânge asupra Balcanilor de Vest, care oricum se află într-o situație complicată din cauza lipsei de voință politică în promovarea reformelor. Influența UE, care la fel ca și în cazul nostru, era principalul motor al schimbărilor, a scăzut simțitor, iar perspectiva aderării nu mai constituie o motivație la fel de mare. Grecia proiecta o anumită influență asupra acestei regiuni, în mod special prin companiile care investeau aici, iar plecarea sa din zona euro se va răsfrânge imediat asupra climatului investițional și economic al regiunii. Pe fundalul lipsei de succes a politicilor europene în Bosnia și Herțegovina, dar mai ales în Kosovo, unde doar prezența NATO este stabilizatoare, lucrurile par să se complice și mai mult. Destabilizarea Greciei va accentua și mai mult problema imigranților în Europa, care în lipsa unui efort conjugat va determina o activizare a partidelor de dreapta ultranaționaliste și antiimigraționiste. Slăbirea Greciei va compromite și contextul general al negocierilor privind Ciprul, unde voința politică depinde în egală măsură de Turcia, Grecia, Cipru, dar și de partenerii occidentali, aflați din această cauză într-un impas și mai mare.

Capac la toate a pus însă cererea neașteptată de asistență, pe care premierul grec Tsipras a adresat-o lui Putin, iar acest fapt, dincolo de aparențe, pune la îndoială nu numai integritatea masivului politic european, dar și problema securității NATO la nivel regional și global, în condițiile în care poziționarea geografică a Greciei este vitală și strategică.

Unde se rostogolește bostanul ucrainean?

Din cât se pare, conflictul din Ucraina va fi „internizat”, așa cum s-a întâmplat cu războiul din Transnistria, iar confruntarea nu va mai fi între Kiev și Moscova, ci deja între Kiev și Donețk sau Lugansk. Așa cum a ajuns și la noi problema transnistreană una de dispută între Chișinău și Tiraspol, dar nu una în care am fost agresați de Federația Rusă. De unde o asemenea deducție? E simplu. Zilele acestea Rada ucraineană a adoptat o schimbare la constituție, venită printr-un proiect de lege al președintelui Poroșenko, care prevede că „particularitățile autoconducerii locale ale anumitor raioane din regiunile Donețk și Lugansk vor fi stabile printr-o lege specială”. Proiectul de lege a ridicat pe baricade nu numai Pravii Sektor, care a adunat o mulțime la Kiev pentru a cere referendum de neîncredere față de puterea post-Maidan, dar și protestul deputaților din fracțiunea lui Poroșenko, care l-au considerat contrar intereselor poporului ucrainean.

Ce a accentuat și mai mult nedumerirea este vizita neașteptată la Kiev a Victoriei Nuland, asistenta Secretarului de Stat american pentru probleme europene și euroasiatice, care a asistat nemijlocit în parlamentul ucrainean la procedura de vot. Fiți de acord, o practică mai puțin obișnuită în diplomația mondială, ca un înalt oficial străin să asiste în parlamentul unei țări la votarea unui proiect de lege vital pentru interesele statului. Se prea poate ca americanii și rușii să fi ajuns la un modus vivendi asupra problemei ucrainene, iar „stabilizarea” situației din estul țării să fie obiectul unui consens mutual dintre cele două puteri, fără ca ele neapărat să se înțeleagă direct. Prea întâmplător apare coincidența semnării de către Rusia a tratatului privind închiderea programului nuclear iranian, de rând cu alte puteri occidentale, în condițiile în care susținerea Teheranului de către Moscova a fost în perioada post-Război Rece cuiul de boltă al politicilor putiniste. Poate semnătura lui Putin pe acest tratat este prețul plătit de ucraineni prin votul din Rada Centrală săptămâna trecută? Or se știe că rușii nu fac nimic pur și simplu, iar Obama a fost generos în laude la adresa lui Putin pentru „ajutor” în rezolvarea problemei iraniene.

Prea asemănătoare e situația din Ucraina cu separarea celor două Germanii la sfârșitul războiului mondial, când un status-quo acceptat tacit de ambele părți a condus la împărțirea unei țări în două entități, aflate sub controlul celor două supraputeri. Există totuși o diferență încurajatoare. Atunci acest lucru era realizat în mijlocul Europei, iar acum asta se întâmplă mai aproape de stepele ruse. Și nu se știe ce va fi cu Rusia însăși.

De ce Iohannis nu este Carol I?

Ce ne așteaptă pe noi în actuala reconfigurare a lumii? Văd soarta noastră probată în trei ipostaze de imaginație, deloc improbabile. Prima ipostază este cea mai firească, adică unirea cu România. Pentru că nu pot să înțeleg de ce să fii într-un stat cu Transnistria, o entitate de care ne leagă doar cincizeci de ani de comunism totalitar, este o chestie constituțională, iar unirea cu restul neamului, lângă care am stat mii de ani este antistatală. Am pledat de multe ori pentru ideea încrederii în statul R. Moldova ca o chestie de viitor şi ca o datorie a unui stat european care ar trebui să integreze regiunea nistreană. Pentru că noi suntem unicii capabili să atragem această regiune şi să exercităm asupra ei, prin intermediul Uniunii Europene, anumite influenţe de modernizare şi democratizare. Dar în actuala configurație politică, legată de debilitatea actului de guvernare „proeuropean”, dar mai ales în cea geopolitică, când toate construcțiile idealiste se prăbușesc, unirea este cea mai scurtă şi cea mai de succes cale, de la care majoritatea populaţiei ar avea bunăstare și securitate într-un termen îndelungat. Dar până atunci Iohannis ar trebui să coboare din copac și să devină un pic mai român cu simțul, dacă nu ca Băsescu, cel puțin ca regele Carol I, care a venit neamț și a murit român, pavând drumul spre unitatea românească.

A doua cale este eventualul faliment al statului ucrainean şi extinderea Rusiei, greu de imaginat, dar nu imposibil în condiţiile în care Ucraina nu va rezista, iar Rusia se va extinde până la Prut, lăsând deschidere pentru transnistrizarea R. Moldova şi eventualitatea federalizării.

Există şi un al treilea proiect pe care l-am mai sugerat şi l-am mai discutat în alte circumstanțe, un gen de protectorat, care în eventualitatea stabilizării şi ajungerii la un consens între Rusia, Uniunea Europeană şi Statele Unite (care se pare că se întâmplă), ar putea crea un anumit „efect de seră” asupra R. Moldova, oferind posibilitatea ambalării unui stat federal. Cel puţin trei entităţi ar trebui să derive din acest stat, cu mai multe nuanţe care trebuie luate în considerare, dar cu un consens al Rusiei, Uniunii Europene şi Statelor Unite că acest stat trebuie cumva întreţinut, ajutat şi nu dezbinat.

Dar aceasta se va întâmpla poate doar la nivelul unui consens general al politicilor între europeni, americani şi ruşi, așa cum s-a mai întâmplat în alte perioade istorice cu Belgia sau Elveția. În alte circumstanțe această creațiune va rămâne falimentară și lipsită de istorie.