Nu avem o criză a euro, ci o criză a Uniunii Europene

Discuţiile despre o criză a euro nu sunt doar superficiale, ci şi dăunătoare. Se creează neîncredere. De ce ar trebui anume să ne temem? De ieşirea Greciei sau a unei alte ţări membre puternic îndatorate din zona euro? Cu mult înainte ca un astfel de stat să aibă noile bancnote tipărite pentru moneda naţională, această monedă ar ajunge cu cotaţia la pământ, dar criza datoriilor acestui stat nu ar fi în niciun fel micşorată, iar cursul euro ar fi abia atins. Dacă, de exemplu, bugetul SUA ar fi decis cu trei ore mai târziu sau California ar fi declarată în insolvenţă de plată, aceasta nu ar îmbunătăţi cu siguranţă criza datoriilor SUA, dar cu siguranţă cursul de schimb valută-dolar american ar fi – după un scurt şoc – foarte puţin atins. Dacă, dimpotrivă, Germania ar vrea să renunţe la euro, o nou-restabilită marcă germană ar fi deja în statu nascendi supusă unei aprecieri fără precedent şi, simultan, rata şomajului ar creşte rapid. Mai presus de toate, cel mai probabil, piaţa comună europeană ar fi curând subminată de manipulări naţionale şi Uniunea Europeană ar pierde principalele sale realizări.

Niciunul dintre actualii lideri europeni – chiar dacă nu se disting prin decizii strălucite şi energie – nu are un astfel de nonsens distructiv în minte. Trebuie de ştiut totodată că moneda euro reprezintă astăzi aproape 30% din toate rezervele valutare la nivel mondial şi este a doua monedă ca importanţă din lume. Banca Centrală Europeană (BCE), în timpul crizei financiare globale din 2007, a luptat mai bine decât băncile centrale din New York şi Londra şi decât conducerea de la Beijing. Dintre toate instituţiile Uniunii Europene, BCE s-a dovedit, în timpul crizei, singura instanţă suficient de capabilă de acţiune. Gradul avansat de incapacitate de acţiune a Consiliului European, a Consiliului de Miniştri, a Parlamentului European şi a Comisiei Europene, din 27 de membri, de la Bruxelles nu se datorează monedei euro. Cauzele se află în deciziile absolut inadecvate ale Conferinţei de la Maastricht din 1991-1992. Atunci s-a irosit oportunitatea de a înfiinţa o instanţă cu capacitate de acţiune pe plan financiar şi politico-economic alături de Banca Centrală Europeană ce urma să fie creată.

Astfel, Pactul de Stabilitate şi Creştere, agreat în contextul Maastricht, a rămas fără obligativitate juridică. Germania şi Franţa l-au încălcat împreună în 2003. Astăzi, doar un singur stat membru de dimensiuni mici îndeplineşte aceste cerinţe (datorii curente la nivel naţional nu mai mari de 3% din PIB, datoriile totale nu mai mari de 60% din PIB). În ciuda extinderii aproape nelimitate a numărului de state membre ale UE s-a păstrat de la Maastricht principiul unanimităţii. Încercarea de a crea o Constituţie Europeană nu a reuşit, câţiva ani mai târziu, când francezii şi olandezii s-au declarat contra. Încercarea de a umple mai târziu, cu ajutorul Tratatului de la Lisabona, golul creat a reuşit, de fapt, în sens formal şi produce consecinţe juridice, deoarece toate parlamentele naţionale au fost de acord. Dar Tratatul a menţinut de jure şi de facto, în cea mai mare măsură, regula unanimităţii. De aceea nu s-a format de atunci nicio instanţă politică funcţională. În special, rămâne de deplâns dispreţul suveran al principiilor democratico-parlamentare…

Ca urmare, trăim de la începutul crizei financiare, din 2007, într-o perioadă de confuzie, din când în când aparent întreruptă de aşa-numitele conferinţe-summit europene. Dar, cu excepţia premierului luxemburghez Jean-Claude Juncker, acolo nu se întâlnesc profesionişti cu expertiză în domeniu. Având în vedere temuta insolvabilitate a câtorva state membre mici ale UE, liderii europeni au stabilit un impresionant fond de garantare, chiar dacă o treime din cele 750 mlrd. euro trebuie să vină de la FMI-ul din Washington, deci, depinde de consimţământul SUA. E de aşteptat că acele state vor fi salvate de la o eventuală insolvenţă. La urma urmei, nu e vorba doar de a prezerva solvabilitatea mai multor ţări din UE puternic îndatorate, ci, de asemenea – şi la fel de important! – de a apăra existenţa creditorilor. Doar societăţile germane de asigurări, băncile şi alte instituţii financiare au cumpărat cu neglijenţă de la state UE puternic îndatorate mai mult de 500 mlrd. euro în obligaţiuni, instituţii franceze – mai mult de 400 mlrd. euro, la fel instituţii britanice – pentru aproape 400 mlrd. euro. Nu încape îndoială că toţi aceşti creditori se vor confrunta cu o corectare negativă a bilanţurilor lor contabile şi se poate ajunge la pierderi care să le pună în pericol existenţa.

Aşadar, o salvare încununată de succes a acelor state îndatorate este, de fapt, o salvare a instituţiilor financiare germane, franceze sau engleze. Solicitarea – uşor de înţeles din punct de vedere moral – de a pune şi creditorii să suporte consecinţele propriilor împrumuturi extrem de riscante poate finaliza cu aceea că tot contribuabilii vor trebui, încă o dată, să ajute aceste instituţii.

Presupusa criză a euro, adusă mereu şi în mod fals în discuţie de politicieni şi de jurnalişti este de fapt atât o criză a unor state membre supra-îndatorate, precum şi, mai degrabă, o criză de funcţionalitate a UE în totalitatea ei. Nu există nicio politică economică sau financiară comună a Uniunii Europene, aşa cum nu există o politică externă şi de securitate comună (vezi Libia)!

Avea dreptate Jürgen Habermas, când califica această evoluţie previzibilă a politicii noastre actuale ca fiind o stare de agregare „ce se evidenţiază prin renunţarea la perspectivă şi la dorinţa de a construi ceva”. E vorba şi despre un deficit considerabil atât al mediei de masă, dar mai ales al presei de calitate. Pentru viitorul apropiat nu e de aşteptat un remediu instituţional al structurilor europene sau o corectare a Tratatului de la Lisabona. Şi poate că în următoarele decenii, se va ajunge, dacă nu de jure, probabil de facto la o colaborare mai strânsă a statelor-nucleu ale UE sau a statelor din zona euro.

Şi pentru că semnificativul deficit democratic al Uniunii Europene nu va fi depăşit, ar fi de dorit o rebeliune a celor care sunt aleşi de popoarele Europei – membrii Parlamentului European. Nimeni nu poate să îi împiedice să ţină discursuri clare, să ia hotărâri, să facă recomandări sau să critice mult peste autoritatea care le-a fost permisă în urma Tratatului de la Lisabona.

Criza financiară a scos la iveală „slabii” Europei.

Helmut Heinrich Waldemar Schmidt este politician social-democrat german, cancelar al Republicii Federale Germane în anii 1974-1982. Anterior, a fost ministru al Apărării şi Ministru al Finanţelor. Născut la 23 decembrie 1918, e cel mai în vârsta cancelar german. Articolul a fost publicat în Zeit Online.