În cărți găsești povești de viață care seamănă pe ici, pe colo cu propria ta poveste sau poate cu proiecțiile și visele tale. O carte îți etalează soarta unor personaje cu care te identifici. Te bucuri când eroii răzbesc și ți se rupe sufletul când trec prin grele încercări – tresari, zâmbești, te frângi, suspini, într-un cuvânt, trăiești.
În vara îndepărtatului an 1987 citeam cu sufletul la gură „Singur pe lume” de Hector Malot. Eram la bunici, care nu mai știau cum să mă răsfețe și ce bunătăți să-mi pună pe masă în fiecare zi. Dimineața aveam pâine cu unt și dulceață de zmeură, lapte, brânză dulce și mezeluri. La prânz, bunica pregătea ciorbe cu multe legume, cu smântână și leuștean proaspăt, orez și carne, salate și deserturi minunate, la cină – cartofi copți sau vreo plăcintă ninsă cu zahăr praf. Iar eu, eu ce făceam? Refuzam politicos mâncarea delicioasă, invocând cine știe ce motive și ronțăiam din colțul de pâine cel mai uscat pe care îl păstram în buzunar, asemeni prietenului meu, Remi.
Trebuia să sufăr de foame și să mănânc doar firimituri, pentru că așa solidarizam eu cu bietul băiat. Mă refugiam în grădină, mă așezam pe pământul tare și citeam, citeam, fără să-mi pese de nimic din lumea reală. Mă simțeam vinovată, pentru că patul meu e moale și cald, mi se părea nedrept ca eu să fiu iubită și îngrijită, iar Remi să fie lipsit de toate privilegiile vieții de familie. Poate trebuia să le spun atunci bunicilor motivul grevei foamei?… N-am făcut-o. Am păstrat secretul până azi.
monaszucsik@gmail.com
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
