E un roman de dragoste, cică. N-am reuşit încă să-l citesc. Mircea V. Ciobanu spunea că e prea liric în comparaţie cu scrierile anterioare ale domnului Busuioc, iar Eugen Lungu l-a descris drept „un love story pus în cel mai… negru chenar, războiul”.
Eu îl cunosc prea puţin pe Busuioc-omul, dar legendele, cel mai adesea sub formă de bancuri, pe care le-am auzit despre el, avându-l ca autor şi protagonist, concomitent, i-au făcut faima unui tip cu un simţ deosebit al umorului şi cu celălalt, şi mai ascuţit, al ridicolului. Proza dumisale, şi mai ales apariţiile în presă, precum şi cele câteva dăţi când l-am văzut, cum se zice, în carne şi oase, m-au convins că e o faimă pe merit, ba chiar omul însuşi, în realitate, e mai buhos decât ceea ce se povesteşte despre el, depăşindu-şi propria glorie. Bunăoară, mi-amintesc cum, prin 2000, după ce-mi apăruse culegerea de poezii de debut la Editura ARC, l-am întâlnit întâmplător pe bulevardul Ştefan cel Mare şi am avut impertinenţa să mă apropii şi să-i ofer o cărticică. Era cu nelipsita lui cârjă, dar pe-atunci o purta mult mai lejer, probabil, ba poate şi nu fără un pic de cochetărie, pentru că şi-o anină cu un gest elegant-aristocratic de braţ şi începu să răsfoiască cele 26 de pagini cu care îmi imaginam eu că fericesc lumea, zâmbind uşor ironic, uşor maliţios. Ghinionul meu a fost că s-a nimerit să-i dau o carte cu un defect tehnic: avea cam pe la mijloc două pagini alături albe. Se mai întâmplă. Când am văzut asta, m-am pierdut o clipă de parcă ar fi fost eroarea mea, şi nu a tipografiei. M-am regăsit însă imediat. „Vă dau alta, m-am grăbit să-i zic, ca să repar cumva situaţia care, atunci, mi s-a părut foarte jenantă, că mai am multe!”. Chiar aveam. Editura mi-a livrat întreg tirajul de o mie de exemplare şi le împărţeam în stânga şi-n dreapta, mai de voie, mai de nevoie, să mai scap cumva de mormanul de pachete pe care le căram de la o gazdă la alta, aproape sisific. Busuioc însă mi-a dat o replică, de care probabil numai el ar fi fost în stare: „Nu, domnişoară, lăsaţi-mi-o pe asta. Pe paginile astea goale îmi voi scrie poeziile mele”. Iar anul trecut, când la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor, luase premiul la compartimentul „Carte pentru copii”, a avut o altă replică memorabilă: „Scriu acum cărţi pentru copii cu aceeaşi patimă cu care pe vremuri îmi plăcea să-i fac”.
Probabil că şi ieri aşteptam un spectacol de umor spontan şi ironie spumoasă, avându-l ca protagonist. Însă n-a fost să fie. Nu foarte distractiv, am în vedere. Scriitorul nu se simţea tocmai bine. Foarte palid, înghiţea pastilă după pastilă, ajutat de fiul, care am descoperit că este, ca fizic, copia fidelă a părintelui său. O asemănare impresionantă cu adevărat. Cred că tuturor celor prezenţi li s-a strâns inima când a început să vorbească însuşi autorul cărţii lansate. Însă nu despre carte. Vocea „melodios-bărbătească” (Alex Ştefănescu), slăbită de boală, însă limpede, ne aducea emoţia unei întâlniri cu valoare de testament, mai mult uman decât literar. Mi-am amintit prea târziu că am cu mine un dictafon. Când mi-am dat seama să-l includ, pierdusem câteva minute de tristeţe şi haz pe care mă voi strădui să le reproduc, cât îmi amintesc. A început cu o glumă, care a dat tonul întregului său discurs: „Până acum, când îmi telefona cineva, fiică-mea, care stă cu mine, răspundea: Busuioc e la masă. Degrabă însă simt că va răspunde: Busuioc e pe masă”. Am râs cu toţii, exploziv, apoi ne-a mai spus că după ce ajunge la 84 de ani, vârsta pe care o are el acum, Dumnezeu îţi dă voie să faci ce vrei, ce te duce capul. După asta mi-am amintit şi eu de dictafon şi m-am grăbit să-l scot şi să-l includ. Vocea lui Aureliu Busuioc, după ce ne-a făcut uneori să râdem cu lacrimi, iată că a reuşit să ne facă pe cei prezenţi ieri, la lansare, să ne reţinem cu greu lacrimile. Recunosc că, deşi m-am străduit din răsputeri să mi le reţin şi eu pe-ale mele, câteva au reuşi totuşi să-mi scape.
Ana Rapcea,
18 mai 2012
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
