O lume în care a erupt imprevizibilul

În acest text, dramaturgul caută să scoată la suprafaţă mâlul care a provocat despărţirea celor doi tineri îndrăgostiţi şi pentru asta construieşte o atmosferă psihologică veridică şi tăioasă. Altfel spus, autorul vrea să descopere ce a putut da peste cap o ordine ca şi bătută în cuie şi, volens-nolens, începe să studieze felul în care, uneori, imprevizibilul erupe în vieţile oamenilor despre care scrie. În piesele sale (căci acesta se manifestă nu doar în acest text, ci şi în alte texte) imprevizibilul căpătă diverse înfăţişării, uneori e pur şi simplu expresia violenţei stradale sau psihologice, iar alteori ia chipul miraculosului, ca în piesele Iuda sau Suflete la plimbare. Aşa se întâmplă şi în piesa Bujumbura unde, la începuturile textului, o tânără familie se porneşte împlinită şi radioasă spre gară ca să părăsească oraşul, iar în finalul cei doi soţi îşi întorc pur şi simplu ceafa şi-şi dau papucii.

În toate textele sale, Andrei Burac caută să sublinieze rolul uriaş pe care-l joacă neprevăzutul în viaţa personajelor sale, care-i împinge pe aceştia să se transformare, deseori, substanţial – şi nu e vorba că din buni are deveni răi sau invers, ci e vorba despre nişte metamorfoze psihologice. În urma imixtiunii imprevizibilului într-un univers amoros şi casnic înţepenit în proiect ( ca în piesa Iulia), acesta se clatină şi bob cu bob se prăbuşeşte, iar pe ruinele lui se înalţă o altă lume. Aşa cum am mai spus, uneori imprevizibilul îmbracă hainele violenţei. În Bujumbura cei doi soţi ce sunt nebuni unul după altul se ciocnesc într-o staţie de autobuz cu câţiva bandiţei care încearcă să-i dea cu capul în glod şi să-i lase doar în papuci. Atitudinile diferite ale celor doi soţi în faţa agresiunii provoacă despărţirea lor, dar şi relevarea faptului că ceea ce-i unea pe aceştia era doar o simplă spoială care s-a împrăştiat în aer la prima suflare de vânt. În esenţă, dincolo de acest aspect, toate piesele lui Andrei Burac sunt nişte drame de familie (inclusiv are şi o piesă în care surprinde războiul dintre părinţi şi copii) sau de cuplu, ce sunt măcinate de nişte conflicte psihologice foarte puternice, care provoacă marea schimbare din viaţa personajelor sale. De departe, una dintre cele mai bune piese ale sale este Iulia ( înclin să cred că este şi una dintre capodoperele dramaturgiei basarabene postbelice) în care autorul surprinde extrem de precis singurătatea din interiorul cuplului, adică solitudinea alături de fiinţa dragă. Ce mai la deal la vale, are dreptate criticul literar Mihai Cimpoi care consideră că „acţiunea majorităţii pieselor lui Burac se petrece la margine”. E vorba despre o margine între ce a fost şi ceea ce urmează să fie, între cunoscut şi imprevizibil, între dragoste şi indiferenţă sau cinism şi, nu în cele din urmă, între lumea veche şi cea nouă, care deja ciocăneşte la geam.