În acest sens, între ei se duce o luptă necruţătoare pe viaţă şi pe moarte. Chiar în primul capitol al cărţii, între fostul consilier Anghel Rota şi consilierul Solomon are loc o scuturătură zdravănă, care seamănă foarte mult cu o reglare de conturi. Cel din urmă, nitam-nisam, „îl fixează” pe cel dintâi cu o „privire şfichiuitoare, ca un viscol nemilos din stepa rusească”. Ostilităţile dintre ei, însă, în curând, escaladează războiul privirilor şi, sub ochii uluiţi ai preşedintelui, Anghel Rota „sparge între dinţi un pahar şi cioburile i le scuipă lui Solomon în faţă”, care, fireşte, nu-i poate ierta această umilinţă în public şi nu se lasă până nu se răzbună pe acesta într-un mod foarte barbar. Pentru că-şi pot permite orice, oamenii preşedintelui se simt aproape că atotputernici, dar nu şi în faţa poliţiei, care, la un moment dat, nu se sfiieşte să-l aresteze pe Anghel Rota, pentru că acesta insistase prea mult ca Leonte, unul dintre adversarii regimului, să fie eliberat. Dar, deşi Cartea nomazilor din B. începe ca un roman politic, până la urmă, sfârşeşte prin a fi un thriller mistico-fantastic, fiindcă, de la un punct încolo, autorul dublează planul realist cu o dimensiune mistică, precum în scena cu deputatul Elefterie Lut care, hodoronc-tronc, se trezeşte (la propriu) că a rămas încuiat în clădirea pustie a celui mai înalt for din stat, iar autorul, în loc să-şi lase personajul să doarmă mai departe pe scaunul său de parlamentar, pe care-i cam plăcea ziua să-şi facă somnul, un păun îl scoate de acolo prin gura de ventilare, proiectându-l, în acest fel, pe Elefterie Lut dintr-o convenţie realistă în una a nenaturalului, dar nu numai pe el, ci şi pe celelalte personaje pe care le plimbă necontenit, aproape până la epuizare, între cele două planuri. Totuşi, cel mai mult timp personajele îl petrec în planul mistico-fantastic, călcând sau aspirând să păşească dincolo de o poartă instalată în mijlocul naturii, pentru a plonja în trecut, unde, aproape că din întâmplare, ajung să-şi descopere scheletele de sub pat, cu care, ulterior, se şantajează fără menajamente, astfel încât cei care trec dincolo parcă ar merge la psihanalist. Cu toate că dimensiunea mistico-fantastico-grotescă este pe alocuri foarte spectaculoasă (unele personaje se deplasează prin ţară zburând pe păuni), totuşi, mie, unuia, mi se pare că ea este partea cea mai neizbutită a romanului lui Val Butnaru. Dacă autorul ar fi renunţat la acest plan, romanul său ar fi avut doar de câştigat în ceea ce priveşte autenticitatea, naturaleţea, firescul şi verosimilitatea lumii politice înfăţişate, pentru că să ne amintim că romanul debutează ca o carte despre sforăriile politice moldoveneşti. Din păcate, însă, autorul a schimbat din mers regulile jocului şi romanul pe care am început să-l citim şi cel pe care l-am terminat par a fi două romane total diferite. În ceea ce mă priveşte, eu îl prefer pe primul, adică pe cel (neo)realist.
