– Care sunt responsabilitățile dvs. în calitate de observator ONU?
– Sunt ofiţer în Armata Naţională și observator militar în misiunea MINUSCA din Republica Centrafricană (RAC) de zece luni. Din start am fost curioasă şi optam să fiu repartizată în echipa de observatori în afara capitalei, în una dintre numeroasele provincii. Începând cu 15 septembrie curent, am preluat funcția de ofițer operații, în echipa de observatori ONU dislocată în oraşul Bangui, capitala țării. Patrularea zonei de responsabilitate, monitorizarea situației operaționale, pregătirea rapoartelor fac parte din obligațiunile zilnice ale mele și ale echipei.
– Cum arată o zi din viața maiorului Iulia Madan?
– Toate zilele sunt practic la fel. În legătură cu orarul neprevăzut de conectarea energiei electrice, deșteptarea o fac la ora 05.45 pentru a reuși pregătirea micului dejun. La ora 09.00 echipa se deplasează pe una dintre rutele de patrulare. Durata acesteia variază în funcție de ruta și zona de patrulare. Rutina se încheie în jurul orei 17.00, după care împreună mergem la cumpărături pentru pregătirea cinei. Dat fiind faptul că furnizarea energiei electrice este o problemă acută pentru capitală, lipsa frigiderului impune procurarea zilnică a produselor alimentare. Din cauza insecurității acestei zone, spațiile de cazare autorizate de ONU sunt insuficiente. Condițiile de trai sunt modeste. Dacă am apă, energie electrică și frigider, deja consider aceste condiții un lux! Lipsa mijloacelor de transport, prețurile mari la produsele alimentare sunt niște probleme la fel de stringente.
– Care sunt cele mai acute probleme cu care se confruntă populația capitalei Bangui?
– Bangui este un oraş amplasat pe malul râului Oubangui. Acest râu reprezintă principala cale de transport a mărfurilor de contrabandă, dar şi o sursă de supraviețuire pentru pescari. Mulți câștigă din spălatul autoturismelor, iar femeile își petrec ziua pregătind peşte pe mal, la rug. Unicul mijloc de transport public, care circulă pe străzile oraşului sunt motocicletele şi taxiurile, care de obicei sunt supraîncărcate, numărul pasagerilor ajungând la 6-7 persoane. Arhitectura orașului, străzile, rămăşițele de clădiri, case şi parcuri denotă faptul că dezvoltarea capitalei la un moment dat s-a oprit şi totul a mers spre degradare şi sărăcie.
Nu toate cartierele sunt conectate la energie electrică industrială, iar cele conectate iluminează străzile doar pe timpul zilei, paradox care poate fi întâlnit doar aici! La ora 18.00 lumina este deconectată și în oraş începe o alta viaţă, cea criminală. Sărăcia şi dorinţa de a supravieţui îşi dictează propriile reguli. Focarul conflictului este între aşa-numiţii Seleka (musulmani) şi Anti-Balaka (creştini). Cu părere de rău, în cazul conflictelor sângeroase, religia a fost deseori folosită drept pretext, alături de voinţa liderilor politici, poporul fiind doar o victimă manipulată de sărăcie. Manipularea are la bază un nivel redus de educaţie. Prin urmare, sărăcia și mortalitatea cresc pe întreg teritoriul țării.
– Ați trăit momente tensionate?
– Este un început al misiunii MINUSCA, iar procesul de stabilizare și pacificare poate dura ani în șir. Astfel, situația în țară este destul de tensionată. Însăși aflarea în RCA este o provocare și fiecare zi are ca scop supraviețuirea. Omorurile, jafurile, execuția tâlharilor sau așa-numitelor vrăjitoare au loc în plină stradă. Grupările armate blochează străzile și organizează puncte de control în scopul jefuirii trecătorilor. Totodată, printre victimele răpirilor au fost înregistrați și membrii guvernului RCA, liderii religioși și membrii administrației publice locale etc. Începând cu 26 septembrie, situația s-a înrăutățit. Capitala a devenit un teatru de acțiuni între grupările armate. Sute de oameni din întreaga țară se deplasau spre capitală pentru susținerea grupărilor beligerante. Zeci de atacuri au fost organizate asupra forțelor internaționale. Prin urmare, am fost evacuați din locuințe în Statul Major al Misiunii MINUSCA. La momentul actual, situația încet se stabilizează.
– Când v-a fost cel mai tare frică?
– De fapt frica mă însoțește mereu, însă cel mai important e să nu dau frâu emoțiilor, să judec calm și rece. Atât localnicii, cât și eu împreună cu ai mei colegi, ne-am acomodat deja cu bubuitul armelor sau al grenadelor. Uneori îmi pare că agresivitatea acestora a devenit o trăsătură a națiunii. De multe ori cearta dintre doi indivizi în plină stradă se rezolvă cu aruncarea unei grenade. Cel care o aruncă nu își dă seama că va fi și el victima exploziei. Contrabanda stabilă de armament și muniții dă posibilitatea localnicilor să procure grenade fără impedimente, la un preț foarte accesibil. Astfel prețul unei grenade de origine chineză se estimează la prețul unei sticle de Coca-Cola.
– Cum vă înțelegeți cu băștinașii?
– Atitudinea acestora este diversă. Unii te salută cu zâmbetul pe față, pe când alții sunt indiferenți sau agresivi. Așadar, deplasările prin oraș se reduc la itinerarul: oficiul ONU, locuința și piaţa unde fac cumpărături. În permanență au loc atacuri asupra personalului ONU și furturi ale vehiculelor ce aparţin ONU sau altor organizații umanitare. Jafurile sunt organizate în orele serii, în intersecţii înguste şi întunecate. Victimele sunt ameninţate cu arme și deposedate de bani, bijuterii, bunuri, acte, iar prada cea mai preţioasă sunt automobilele. Recent, în capitală, una dintre patrulele militare (contingentul din Camerun) a fost atacată de o grupare. În urma atacului un militar a decedat, alți opt au fost răniţi. Din aceste considerente, contactul și deplasarea pe străzile orașului sunt limitate doar la executarea misiunilor de serviciu.
– Cum face față o femeie unei astfel de meserii?
– Atunci când îți iubești profesia și primești plăcere din munca zilnică, treci peste toate greutățile. Consider o onoare reprezentarea Armatei Naţionale, a Republicii Moldova pe plan internațional. Am avut ocazia să lucrez în echipe cu adevărați profesioniști cu experiențe bogate în domeniu. Am fost încorporată în rândurile Armatei Naţionale la vârsta de 18 ani în calitate de soldat și nu am cunoscut altceva decât meseria aleasă. Să nu te oprești la cele obținute este cel mai important. Să mergi doar înainte în pofida problemelor sau grijilor ce pot măcina inima unei femei. Din acest considerent am găsit puteri și încredere în forțele proprii pentru a participa în această misiune.
O astfel de profesie cere multă dăruire de sine și răbdare, iar tot în același moment să rămâi femeie, mamă, soție. Anume această combinație iscusită m-a fascinant mereu. Cel mai mult îmi lipsește posibilitatea de a îndeplini rolul de mamă. Sunt departe de copila mea. Știu foarte bine că am lăsat-o pe mâinile bune ale bunicilor, care o iubesc enorm, dar nimeni și nimic nu poate înlocui grija și dragostea mamei. În momentul când reușesc să vorbesc cu ea, nu obosesc de fiecare dată să-i spun cât de tare o iubesc și cât de dor îmi este de ea. Am avut un sprijin enorm din partea părinților care m-au susținut în decizia luată de a pleca în misiune, precum și au preluat grijile de educare a micuței Melissa. Fapt pentru care le sunt nespus de recunoscătoare.
– Cum înfruntați dorul de casă?
– În zece luni de aflare la mii de kilometri de casă și de cei dragi, m-am obișnuit să-mi stăpânesc emoțiile, deși la început mi-a fost foarte greu să fiu departe de copilul meu și de întreaga familie. Mă strădui să-i contactez zilnic, fapt ce îmi dă puteri să îndur o nouă zi pe continentul african.
Acest articol este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Programului.
