Suntem şi noi ca nişte frunze, îmi zic, trecând pe lângă un bărbat ce stă îngândurat pe o bancă. Îl recunosc şi micşorez pasul. Este fostul director al Parcului de autobuze 2808, vestit în anii Mişcării de eliberare naţională – Boris Caba. Atunci, toţi scriitorii şi activiştii politici îl îmbrăţişau, în timp ce unii demnitari şi interfrontiştii scrâşneau din dinţi la auzul numelui său.

În 1989-1992 au avut loc Marile Adunări Naţionale, voluntariada spre sudul republicii, dar şi războiul de pe Nistru. Ca să aduci lumea la Chişinău, să transporţi voluntarii spre sud sau la Nistru era nevoie de autocare. Îmi amintesc zilele când zeci de autocare plecau cu voluntari şi drapele tricolore din Piaţa Marii Adunări Naţionale. Toţi se întrebau: vor mai fi autobuze? Şi ele apăreau. Veneau de la Coloana auto 2808. Tot pe atunci, îndată după Revoluţia română, au început să fie deschise rute între localităţi din stânga şi din dreapta Prutului. Primele autobuze care circulau în România erau, de asemenea, de la Coloana auto 2808, al cărei director, în toamna lui 2011, stătea îngândurat pe o bancă din parcul cu arbori aurii.

Capitala lui rămâne satul Sărăteni

Stăm în parc şi fumăm. Arăt spre ţigara lui şi întreb cum se leagă una cu alta, căci, la vârsta sa, arată foarte bine. Zâmbeşte, apoi îmi spune că multă vreme a practicat boxul, iar în armată a fost campionul diviziei. Acum, foarte puţini din anturajul său mai ştiu că, în 1964, în oraşul Perm, Boris Caba a ieşit pe ring în faţa pumnilor lui Boris Lagutin, campion olimpic, locotenent în Clubul Central al Armatei. Apoi, în 1962, a deţinut primul loc în Moldova la împingerea greutăţii… Modest fiind, nu se laudă nici cu faptul că, în 1974, a fost desemnat drept cel mai bun inginer al Chişinăului, după care – cel mai bun inventator şi raţionalizator al Ministerului Transporturilor, iar în 1992 a fost decorat cu Ordinul „Gloria Muncii”.

Este originar din Sărătenii Vechi, Teleneşti, şi-mi povesteşte cu mândrie despre vestiţii săi consăteni – Vasile şi Zinaida Anestiade, Ştefan Vetrilă, fost coleg de şcoală, acum mare chirurg la Moscova. Azi, merge rar la baştină, unde îi sunt înmormântaţi părinţii. Regretă că localitatea a degradat, deşi activa acolo o gospodărie agricolă vestită. Chiar şi-n epoca feudalismului satul – care atunci se numea Sărătenii de pe Răut – era cel mai dezvoltat în judeţul Lăpuşna. Cercetătorul Vladimir Nicu arăta că localitatea a fost documentată în 1554, iar la recensământul din 1772-1774 aici erau 157 de case, mai mult decât în târgul Orheiului şi cu cinci mai puţin decât la Chişinău. Dacă, peste un secol, calea ferată Odesa-Iaşi s-ar fi aşternut nu pe valea Bâcului, ci prin Orhei, Sărăteni, Bălţi, Sculeni, atunci astăzi capitala republicii putea să fie chiar localitatea de baştină a lui Boris Caba.

Autocarele 2808 „înconjurau pământul” într-o singură zi…

Mai rar astăzi oameni care să-şi zidească asemenea biografii. A lucrat pe post de inginer-şef la Direcţia transport marfă, apoi – la Direcţia transport călători a Ministerului de Transport din RSSM, după care, timp de nouă ani, a fost director al Parcului de autobuze al capitalei, iar din 1985 – director al Parcului de autobuze 2808, cea mai mare întreprindere de transport din Moldova, cu 420 de autobuze şi 1800 de salariaţi, care aducea 25% din tot venitul anual al ministerului. Din Parcul 2808 plecau pe rute în fiecare zi câte 270-320 de autobuze, iar şoferii de aici făceau câte 47 mii km, e ca şi cum ar fi înconjurat pământul într-o singură zi.

Venit în noul colectiv, directorul şi-a pus scopul să modernizeze întreprinderea şi să creeze condiţii bune de lucru pentru şoferi. Reformele l-au costat 12 milioane de lei. Principalele obiective pe care le-a scos cu aplauze la capăt au fost o staţie de alimentare chiar pe teritoriul parcului, o spălătorie auto modernă (cea veche nu avea sistem de epurare şi, după spălarea tehnicii, tot uleiul se scurgea în Bâc, iar de acolo în Nistru); o staţie de telefoane de care au beneficiat toţi şoferii, o sală de biliard, o cantină şi o bază de odihnă cu 120 de locuri la Tatarbunar. Noua cantină avea regim non-stop, iar în timpul liber şoferii puteau să se retragă în sala de biliard, unde să bea un ceai sau o cafea, căci directorul i-a avertizat: „Vă creez condiţii bune, dar să-mi fiţi lucrători cu care să mă pot mândri. Lăsaţi alcoolul, mai bine strângeţi banii ca să-i duceţi acasă, unde vă aşteaptă copiii”… Îşi aminteşte cu mândrie: „Mulţi şoferi locuiau în cămine şi deseori trebuiau să plece cu noaptea în cap pe curse lungi. De aceea, le-am pus la dispoziţie patru autobuze care circulau permanent – pe unii îi aduceau la serviciu, pe alţii îi duceau acasă. În plus, am construit o staţie de alimentare cu petrol chiar pe teritoriul parcului nostru. Atunci, oraşul avea doar şase staţii de alimentare cu motorină. Şoferii veneau la lucru cu o jumătate de oră mai înainte şi porneau cu autobuzele pe la staţiile de alimentare: nervi, risipă de motorină, pierdere de timp… După asta, dispoziţia şoferilor a devenit mai bună, dar s-au mărit şi economiile organizaţiei – în 1991, am avut un venit curat de 3 milioane 400 mii…”. Boris Caba a avut ocazia să fie viceministru, ba chiar şi ministru al Transporturilor, dar a preferat să rămână la Parcul 2808…

Un om de milioane…

Avea parcul de autobuze o încăpere închisă, cu acoperişul concav, betonat. Dacă se stingea lumina, îţi scoteai ochii în ea, de aceea, becurile ardeau permanent acolo. Directorului Caba nu i-a plăcut să arunce banii pe vânt. A stricat acoperişul de beton şi a făcut unul din sticlă, iluminând încăperea şi economisind astfel câte 27 de mii de lei pe lună. Proiectele sale de raţionalizare au adus economii de milioane. Cu unele s-a ales după lansarea în parcul de autobuze a unui sistem cu încălzire centralizată. „Închipuiţi-vă, zice el, că 300 de autobuze stau toată noaptea la rece şi pot să le îngheţe motoarele. Până la mine, erau şase muncitori care, în fiecare noapte, porneau din când în când motoarele. Iar fiecare motor folosea câte 4,5 litri de motorină pe oră… După ce am făcut încălzirea centralizată, şoferul lăsa seara autobuzul, iar a doua zi urca şi pleca fără probleme. Datorită acelui sistem, am economisit multă motorină. A fost ceva bun pentru noi, mai ales în timpul când separatistele Galinei Andreeva blocau calea ferată de la Tighina, unde staţionau şi vagoanele noastre cu motorină. Atunci, m-a ajutat mult şeful unei unităţi militare din Ungheni, care mi-a dat combustibil din rezervele sale”. Întotdeauna, Boris Caba a ţinut la colectivul său şi oamenii l-au respectat. Acum, îi pare rău că Parcul 2808 nu mai activează în acel regim, că aproape toate halele acestuia au fost date în chirie, că nu mai are autobuze şi este nevoit să le închirieze de la particulari…

A deschis primele rute de pasageri spre România

După căderea lui Ceauşescu, în primăvara lui 1990, Boris Caba – primul, fără a anunţa oficialii de la Chişinău – a decis să se întâlnească cu directorul general al Agenţiei de transport din Iaşi. L-a ajutat C. Gh. Marinescu, autorul cărţii „Epopeea Marii Uniri”. I-a telefonat: „Hai să ne întâlnim la Leuşeni”. A sosit la Leuşeni, aşteaptă, dar domnul Luca, directorul Agenţiei ieşene, nu venea… S-a dus la grăniceri şi a insistat să-i permită trecerea până la linia de hotar pe podul de peste Prut. Acolo, s-a apropiat grănicerul român: „De ce staţi aici?”. I-a explicat, după care grănicerul a plecat, iar peste vreo jumătate de oră a apărut un căpitan care îl însoţea pe domnul Luca. L-au convins pe căpitan să-i permită directorului din Iaşi să meargă pentru o oră până la Leuşeni. „Luca era un tânăr vioi, ne-am înţeles repede. Peste cinci zile, aveam paşaport de serviciu şi am mers împreună la Bucureşti, la viceministrul Transporturilor. Am semnat rapid un contract de colaborare şi, în iunie, am deschis ruta Chişinău-Iaşi, după care au urmat rute spre alte 19 oraşe. Basarabenii voiau să vadă România, să meargă în ţară la odihnă, ajungeau pe la Miercurea-Ciuc, la Oradea. Zilnic trimiteam suplimentar autocare spre Iaşi, spre Braşov…”, îşi aminteşte Boris Caba. Apoi, tot cu sprijinul unor buni români, a deschis rute spre Polonia, Turcia şi Bulgaria. Apropo, anume dumnealui a adus din Turcia în Moldova primul autocar „Mercedes”. A avut probleme la Vama Istanbul, dar le-a rezolvat cu ajutorul unui vestit avocat local. Acela nu înţelegea din ce ţară venise, căci avea paşaport sovietic, dar a intervenit secretara lui, care înţelegea bine rusa: „E din Moldova, căci URSS – ioc, nu mai este”.

…Datorită unor oameni ca Boris Caba s-a întâmplat că „URSS – ioc, nu mai este”. Şi cred că foarte mulţi dintre participanţii la evenimentele din anii ’90 îşi amintesc cu drag de el. I-am strâns mâna, cu urări de sănătate (în aceste zile sărbătoreşte vârsta de 70 de ani), regretând că n-am reuşit să fac acest lucru atunci când autocarele sale, cu drapele tricolore, aduceau lumea în Piaţa Marii Adunări Naţionale.