Pe 22 iunie 2018, Asambleea Generală a Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție, prin care se cere în mod imperativ retragerea completă și necondiționată a forțelor militare rusești de pe teritoriul R. Moldova. În mod oarecum surprinzător, unele voci de la noi au avut o reacție destul de stranie, încercând să minimizeze din start importanța acestei rezoluții. Ce mai contează, se întreabă aceștia, dacă mai avem un document răsunător, care însă (așa cum se întâmplă deseori în cazul rezoluțiilor ONU), e puțin probabil să aibă consecințe tangibile în viitorul apropiat? Ba contează, și încă foarte mult, pentru că documentul în cauză marchează o nouă etapă în procesul de soluționare a diferendului transnistrean.
Rezoluția adoptată săptămâna trecută de către înaltul for internațional este, probabil, cel mai important document, adoptat în ultimii 20 de ani, în privința reglementării conflictului transnistrean.

Aici scepticii vor protesta vehement, afirmând că au fost adoptate zeci de documente similare și în trecut, care nu au atins în niciun fel aflarea trupelor GOTR (fosta Armată a 14-a a Federației Ruse) în stânga Nistrului și nu au generat schimbări majore într-un proces care deja de peste un sfert de secol se află sub semnul tărăgănării permanente. Într-o anumită măsură, așa este, căci, până în prezent, au fost adoptate zeci și sute de rezoluții la diverse conferințe și summituri internaționale (inclusiv la cel mai înalt nivel al unor organizații internaționale, cum ar fi OSCE, NATO, APCE etc.), declarații și luări de atitudini de tot felul, care nu au mișcat nici cu un milimetru procesul de reglementare al conflictului în direcția care corespunde interesului nostru național.

Până și cei mai fideli aliați ai rușilor pot discuta cu americanii

Contează, însă, nu doar ce anume se adoptă, dar și momentul când intervine acest lucru. Or, contextul modelat de evoluțiile din ultima perioadă se caracterizează printr-o serie de mutări importante pe eșichierul internațional. Traversăm o perioadă de reorientare strategică, de redefinire a priorităților Occidentului în diferite zone ale lumii. Ofensiva din ultimii ani a regimului putinist împotriva democrațiilor occidentale, prin imixtiuni serioase în politica internă a țărilor, inclusiv prin influențarea proceselor electorale din aceste țări și prin propaganda anti-occidentală agresivă, a generat o serie de efecte la care Kremlinul nu se aștepta. În loc să slăbească din interior, democrațiile occidentale s-au consolidat și au identificat poziții comune cu privire la o serie de subiecte geopolitice majore. Astfel, imixtiunea rusească în războiul din Siria nu a fost în măsură să legitimeze regimul dictatorial al lui Al-Assad în fața Occidentului. Recentele discuții între președintele SUA și liderul nord-coreean la summitul de la Singapore au demonstrat că până și cei mai fideli aliați ai rușilor pot discuta cu americanii. Reintroducerea sancțiunilor americane împotriva Iranului, deși nu a fost pe placul unor țări europene, a demonstrat din nou că influența diplomatică reală a Rusiei, incapabilă să-și apere la nevoie țările prietene, este foarte limitată.

Anume în acest context mai larg, reintrarea conflictului transnistrean în vizorul celei mai mari și mai prestigioase organizații internaționale marchează o etapă de redefinire a regulilor de joc. Fără urmă de echivoc, Occidentul care a sprijinit Rezoluția ONU cu privire la retragerea completă și necondiționată a trupelor rusești de pe teritoriul R. Moldova, a arătat Rusiei că de acum înainte separatismul transnistrean este subiect de importanță internațională și că epoca dominației rusești, nelimitate în această regiune a „străinătății apropiate”, a luat sfârșit. Avem motive reale de optimism în acest sens, mai ales dacă ținem cont de susținerea din partea Ucrainei, de care s-a bucurat propunerea R. Moldova la ONU. După decenii de joc dublu, în care declarau oficial că „susțin integritatea teritorială a R. Moldova”, dar le permiteau rușilor să-și facă nestingheriți toate jocurile în regiunea transnistreană, se pare că ucrainenii au înțeles, cu prețul miilor de vieți omenești pierdute în războiul din Donbas și al unor teritorii pe care nu le mai stăpânesc, că transnistrizarea Sud-Estului european trebuie oprită.

Exagerările nu dau bine

Unii observatori critici ai rezoluției din 22 iunie au încercat să lege acest document de conjunctura politică internă din R. Moldova. Evident, este normal și chiar recomandabil ca orice acțiune a guvernării să fie analizată cu atenție și tratată critic de către opoziție. Acest lucru este foarte necesar, mai ales în societățile cu carențe grave în ale democrației, cum este a noastră. Totuși, exagerările nu dau bine, iar încercările de a încurca ițele prin introducerea în absolut toate subiectele a unui parfum nozeabond de „miliard furat” și de „stat capturat” transformă totul (inclusiv gravitatea acelui miliard, care a fost într-adevăr furat, și a statului care este capturat în realitate) într-o mare farsă. Pentru că Rezoluția Națiunilor Unite cu privire la Transnistria este una bună și corectă, indiferent de culoarea politică a guvernului care a promovat-o. Aș fi afirmat același lucru, chiar dacă (prin absurd) adoptarea documentului s-ar fi făcut la insistența lui Igor Dodon.

Pentru cei care au tendința de a aplica la repezeală și în toate un suflu de revoluție, țin să amintesc de îndepărtatul (deja) an 2003. Într-un noiembrie fierbinte de atunci, mulți aveau tendința, izvorâtă dintr-un anumit automatism primar, să critice decizia lui Vladimir Voronin de respingere a memorandumului Kozak. Astăzi cred că sunt foarte puțini cei care nu înțeleg că anume acea decizie (promovată de un guvern cu fobii anti-occidentale și de un președinte retrograd și românofob) a fost una salvatoare. După cum vedem, se întâmplă câteodată ca unele decizii corecte să fie luate și de către politicienii cu care nu e la modă să fii de acord.

Veritabilă hârtie de turnesol în relațiile internaționale, rezoluția ONU cu privire la Transnistria a mai arătat o dată în plus who is who în privința apărării principiilor dreptului internațional. Este semnificativ faptul că, exact în momentul adoptării respectivului document, o coloană de mai multe zeci de blindate și unități autospeciale militare, fără însemne ale vreunui stat (cel mai probabil, aflate în dotarea GOTR), s-a deplasat în mod demonstrativ pe drumurile din regiunea separatistă. Motivul oficial, invocat ulterior de oficialitățile ruse, a fost cel al „măsurilor de luptă antiteroristă, în legătură cu desfășurarea campionatului mondial de fotbal în Federația Rusă”… Rămâne doar să înțelegem în ce măsură deplasarea de la Tiraspol până la Colbasna a 40 de blindate încărcate cu soldați este în măsură să protejeze de eventuale nenorociri microbiștii veniți din întreaga lume în orașele rusești, la sute și mii de kilometri distanță. O fi el, geniul militar rusesc, în posesia unei noi arme miraculoase și necunoscute, însă până la proba contrarie astfel de manifestări miros mai degrabă a intimidare și destabilizare cu iz pronunțat crimeean, decât a „protecție împotriva teroriștilor”.

În aşteptarea rezoluţiei Congresului SUA

Un episod din același film este și susținerea poziției rusești la Asambleea Generală a ONU, pe care a manifestat-o… Siria (!). Paradoxal pentru Kremlin, acest mic detaliu nu face decât să dea mai multă putere Rezoluției și să-i sporească gradul de credibilitate. Dacă li se opun țări cu regimuri autoritare și dictatoriale, rezultă că cei care au sprijinit documentul se află pe calea cea dreaptă.

Prin urmare, acest document este un pas important în favoarea R. Moldova, pe care rămâne să-l valorificăm. Cu atât mai mult, cu cât este de presupus că, în viitorul apropiat, în Congresul SUA va fi adoptată o rezoluție în susținerea suveranității politice și integrității teritoriale a R Moldova, Georgiei și Ucrainei. Proiectul acestei noi rezoluții, cu nr. 955, din 20 iunie 2018, propus de congresmanul Ted Poe, spune în termeni diplomatici, dar totodată foarte preciși, că Federația Rusă trebuie să lase în pace cele trei țări.

Ar trebui să înţelegem că occidentalii nu sunt ca „omuleții verzi” ai lui Putin. Ei nu ne vor invada cu lozinca „eliberării”, nu vor veni la noi acasă ca să ne dicteze ce şi cum să facem și să gândim. În schimb, dacă vom dori cu fermitate să fim din nou liberi și fără trupe militare străine pe teritoriul nostru, Occidentul ne va sprijini.

Dorin Dușciac
Paris, Franța