Op-Ed. Dați tonul unirii dintre România și Republica Moldova

Povara geopolitică pe care a pus-o Vladimir Putin pe umerii Rusiei crește de la zi la zi. Lucrul acesta poate fi constatat din mai multe unghiuri: din afundarea tot mai adâncă a armatelor Moscovei în mlaștina înfrângerii, din impactul incontestabil, la firul ierbii, al sancțiunilor internaționale (pentru care execuția bugetară a Rusiei, pe luna aprilie, e deja grăitoare – și e doar începutul), din sporirea în ritm, consistență și intensitate a ajutorului militar și de intelligence occidental pentru armata Ucrainei.

În textele precedente, am punctat explicit faptul că momentul geopolitic creat de Putin prin acest război are în el premisele declanșării unor procese care să modeleze regiunea până aproape de punctul în care să o facă de nerecunoscut – o lărgire fără precedent a amprentei occidentale (SUA-NATO-UE), eventuala punere în discuție a conflictelor înghețate create de Rusia, chiar posibile destabilizări pe plan intern, în această țară, care să-i amenințe însăși integritatea teritorială. Nu am pretenția că acestea ar fi toate, dar cu siguranță se numără printre cele cu șanse reale și trebuie să motiveze o țară ca România să fie mai mult ca oricând pe fază.

În mod particular, însă, mai există un dosar la care se impune de pe acum să medităm, deși probabil că cei mai atenți observatori au început deja să o facă: reunificarea celor două teritorii de dincoace și dincolo de Prut.

Personal, acum trei săptămâni am avut o primă tentativă de a sugera luarea în calcul a unei asemenea direcții, în editorialul: Spre ce ar duce scenariul rusesc din Transnistria. Mai jos, două paragrafe esențiale:

• „Din perspectiva unui update la amprenta SUA, NATO și UE în această regiune, oportunitatea e uriașă. Nu mai puțin substanțială este această ocazie și pentru țări ca România și Republica Moldova, pentru care istoria, la fel ca în cazul tuturor statelor lumii, are în tolbă când nedreptăți, când reperații. Iar azi, cărțile istoriei, ne-ar putea fi destul de favorabile. Nimic însă nu vine gratis, nimic semnificativ nu e posibil de la sine și cu atât mai puțin în afara unor circumstanțe externe nutritive. (…)
• La nivel micro, pentru România și Republica Moldova, în caz că va exista într-adevăr o activare rusească a scenariului transnistrean, e valabilă aceeași logică. Dacă va încerca să opereze din zona separatistă, Rusia va deschide astfel un joc în care Bucureștiul și Chișinăul, bineînțeles, într-o armonizare pragmatică, dar ambițioasă a opțiunilor cu partenerii strategici, au și ocazia, și responsabilitatea să fraternizeze pe măsura provocării pe care o ridică un astfel de moment”.

Acum, când se împlinesc trei luni de la declanșarea războiului din Ucraina, evoluțiile din teren și perspectivele pe care le accentuează constituie un bun temei pentru a pune frontal problema contopirii României și Republicii Moldova într-una și aceeași țară. Este o temă complicată, iar pentru numeroși actori internaționali niciun milimetru din această temă nu va fi în vreun fel confortabilă. În același timp, este o temă care nu mai poate fi ignorată afară, dar mai ales între granițele României.

În ultimii 30 de ani, s-a vorbit, în varii forme și cu varii intensități, despre așa ceva, dar niciodată contextul regional și internațional nu a fost mai motivant și mai promițător ca acum.

De ce a sosit momentul deschiderii unui asemenea subiect? Ei bine, din cel puțin două motive consistente:

• A. În teren, de câteva săptămâni, s-au tot succedat episoade de oarecare tensiune în regiunea separatistă transnistreană, o zonă tulbure pe care armata rusă are bocanci și șenile, o zonă tulbure aflată la frontiera cu o Ucraină în război, o zonă tulbure pe care Rusia a tot instrumentalizat-o în ultimele trei decenii, pe diferite paliere, și pe care, acum ar putea fi tentată să o instrumentalizeze chiar pe cel mai periculos palier – cel militar.
• B. Apoi, se cristalizează o înfrângere militară, politică și economică a Rusiei, iar pentru București și Chișinău întrebarea pe care ar trebui să o ridice este destul de simplă: cum vom proceda atunci când deznodământul va sosi?

Observații-cheie în la motivul A

România s-a implicat substanțial și, din punctul meu de vedere, până acum ireproșabil în criza ucraineană. Bucureștiul are contacte active cu Kievul și Chișinăul, contacte cel puțin la fel de aprofundate cu Washington, UE și NATO. Bucureștiul a abordat fără rezerve dosarul ajutorului internațional militar pentru Ucraina și a nu a dat niciun metru înapoi de la implicarea în criza umanitară și de refugiați. Desigur, la fel au făcut multe alte state, dar, de exemplu, dacă te uiți la cum s-a manifestat Ungaria, îți dai seama câți ani-lumină separă Bucureștiul de Budapesta. Desigur că, la capătul opus, Polonia s-a impus ca unul dintre statele model, iar Bucureștiul și Varșovia s-au completat mai mult decât rezonabil. Totuși, la fel de adevărat este și faptul că nu există stat din regiune care să se implice așa cum o face România și, concomitent, să aibă vulnerabilitățile pe care le are România. Nu doar că suntem țară de graniță cu țara pe teritoriul căreia se poartă războiul, dar în ecuația noastră apare și o variabilă pe care în ecuația poloneză, de pildă, nu o găsești: Republica Moldova.

Cât de complicat este, comparativ, baletul implicării în războiul din Ucraina, pentru o țară ca România, se poate deduce din următoarele caracteristici ale variabilei „Republica Moldova”:

• Teritoriu-frate la soarta căruia românii nu pot, în mod natural, rămâne indiferenți.
• Stat non-UE și mai ales non-NATO, totodată spațiu ex-sovietic, în legătură cu care Rusia lui Putin nu și-a ascuns niciodată, după prăbușirea URSS, apetitul de „anexare” definitivă în sfera sa de influență. Azi, în condiții de război, apetitul Moscovei este chiar mai mare, doar dezastrul de pe frontul ucrainean făcând-o să ezite ori să se înfrâneze.
• Țară cu teritoriul marcat de prezența unui conflict înghețat, creat și cultivat de Rusia. Inevitabil, separatismul transnistrean slăbește și mai mult capacitatea militară, politică și economică a Republicii Moldova.

Luând în considerare cele de mai sus, ar trebui să fie destul de limpede că, într-un conflict de anvergura celui declanșat de Rusia în Ucraina, Republica Moldova rămâne o țintă potențială pentru Moscova, pe care rușii o pot aborda fie integral clasic (atac frontal al armatei ruse), fie integral proxy (folosindu-se de milițiile separatiste transnistrene), fie hibrid (parțial frontal și parțial prin proxy). Desigur, după cum notam mai sus, Rusia are probleme deja uriașe în a ține hățurile pe un singur front, cel din Ucraina, dar acest amănunt nu este nici suficient și nici necesar pentru a exclude, din scaun, riscul unui episod militar pe teritoriul Republicii Moldova.

Or, într-un asemenea scenariu, Bucureștiul nu va putea privi ca și cum lucrurile s-ar întâmpla la mii de kilometri depărtare și pe un teritoriu cu care n-ar avea niciun fel de intersectare. Totodată, într-un asemenea scenariu, cum vor proceda aliații României? Căci România e membră NATO, deci are garanții solide și indubitabile de securitate, însă Republica Moldova nu este în NATO, deci e privată de astfel de garanții. E o întrebare valabilă în cel mai înalt grad la București, dar valabilă este și pentru partenerii săi strategici. Într-un astfel de scenariu, într-un anumit fel, aceștia din urmă vor fi implicați, tocmai prin faptul că, pe de o parte, Bucureștiul nu poate fi pasiv la agresarea Chișinăului, iar pe de alta Bucureștiul a primit garanții de securitate în caz că e „atins” de un agresor terț, în acest caz potențialul agresor fiind Moscova.

Ca atare, chestiunea unei eventuale reunificări a Româniilor de dincoace și dincolo de Prut s-ar putea pune, chiar pentru Occident, în termeni practici și pragmatici. Căci:

1. Oare nu e mai ușor și profitabil să aduci Republica Moldova în NATO decât să duci NATO în Republica Moldova?
2. Apoi, nu ar fi mai rapid și eficient să o aduci în NATO sprijinind-o să se integreze în România care e deja membru NATO? Cu siguranță, din perspectiva timpului și a procedurilor necesare aderării, aceasta ar fi varianta-fulger. În orice caz, în condiții de război, deci în condiții excepționale, se cer și se justifică soluții excepționale. În asemenea circumstanțe, normalitatea e redefinită brutal, dar important e să ai cu ce, cu cine și mai ales să înțelegi de ce.

Observații-cheie la motivul B

Care era, așadar, motivul B? Ei bine, faptul că, pornind de la ceea ce se întâmplă pe frontul din Ucraina, se cristalizează o înfrângere militară, politică și economică a Rusiei, iar pentru București și Chișinău întrebarea pe care noua realitate o ridică este destul de simplă: cum vom proceda când deznodământul va sosi?

Istoria ne învață că nicio reunificare de teritorii nu e posibilă în absența unui context internațional propice, oricât de mult și-ar dori-o locuitorii acelor teritorii. În același timp, reunificarea poate deveni realitate, dacă circumstanțele externe sunt favorabile, chiar și atunci când nivelul apetenței localnicilor din cele două părți nu pare a fi pe moment cel mai ridicat. În chestiunea reunificării teritoriilor românești de dincoace și dincolo de Prut, ceea ce a lipsit permanent, de la separarea lor până azi, a fost sută la sută contextul extern care să creeze orizontul de posibilitate. În rest, poți face poduri de flori, poți tot repeta că „Basarabia e România”, poți tot construi sau repara școli, grădinițe și spitale, poți vorbi aceeași limbă, dar degeaba. Dacă mediul înconjurător nu participă, totul se reduce la spectacol, nostalgii, frici, frustrări, visuri, sau, pe mai departe, coșmar.

Așa au stat lucrurile cu reunificarea Germaniei, așa vor sta lucrurile cu reunificarea, la un moment dat, a celor două Corei. Aceasta e, negreșit, și situația României și Republicii Moldova. Acesta a fost tâlcul nașterii României Mari. Variază, de la caz la caz, detaliile, dar esența rămâne mereu aceeași.

Mai mult, în speța eventualei unirii a României cu Republicii Moldova, aerul proaspăt pe care îl aduce mersul războiului din Ucraina e într-adevăr proaspăt. Toate discuțiile pe plan intern despre unire, purtate (modest, ce-i drept) în ultimele trei decenii au avut în fundal o premisă care, azi, aproape că nu mai există: o Rusie puternică (în primul rând militar și politic).

Azi, însă, datele problemei sunt mult diferite, căci discuția despre unire, odată deschisă propriu-zis, va beneficia de un context marcat de slăbirea fără precedent a Rusiei (militar, politic, dar foarte mult și economic). Va beneficia totodată și de refacerea (deja în curs a) calculelor Vestului în relația cu Rusia, ca și de schimbarea dramatică de percepție a Vestului față de Rusia.

Prea puțin – și din calculele anterioare, și din percepțiile anterioare, în raport cu Rusia – a mai rămas în picioare, în Occident, după 24 februarie și, mult mai puțin a scăpat nevătămat după primele trei luni de război. Iar cu cât conflictul se va prelungi, cu atât variabila Rusia va tinde, natural, să joace un rol mai puțin contondent în ecuația unirii României cu Republica Moldova.

Sigur că, chiar și pe fondul producerii acestor schimbări dramatice, vor persista cel puțin trei vechi întrebări chinuitoare – deopotrivă la București și în marile cancelarii din Vest:

1. La pachet ar veni și o comunitate rusofonă și rusofilă, de care nu poți face abstracție.
2. La pachet ar veni și o economie precară (a Republicii Moldova), în raport cu care o economie modestă, precum cea a României, ar putea cunoaște chinurile facerii ca să o remorcheze.
3. La pachet pot ar putea veni complicații geopolitice și teritoriale, precum cele conexe separatismului transnistrean.

Așa e, cele trei puncte de mai sus nu vor putea fi trecute cu vederea, nici rămâne neanalizate și dezbătute – nici de noi, nici de moldoveni, nici de vestici. Dar, după cum ziceam mai sus, contextul de azi e mult schimbat față de cel de ieri. Una e să te confrunți cu astfel de preocupări în condițiile anterioare, de pace și la umbra unei Rusii aparent puternice pe toate planurile și cu aere de cenzor absolut, iar alta e să te apuci de rezolvarea lor în condițiile unui război pierdut de Rusia și în logica posibilității de a recurge la un instrumentar excepțional – parțial deja folosit în Republica Moldova, în România, dar și în Vest – pe linia scoaterii din priză a propagandei ruse și a influențelor economice și politice, văzute și mai puțin văzute, de la Moscova.

În fine, după cum admiteam încă din prima parte a textului, o eventuală unire nu va fi lucru simplu, cât o fi Rusia de pusă la pământ, și nici nu va crea confort în cancelariile prietene României. E normal să fie așa, mereu a fost așa, inclusiv în cazul Germaniei, și așa va fi și în cazul peninsulei coreene, când ceasul va sosi și acolo. Dar și experiența, și logica sugerează faptul că e nevoie în primul rând de impuls, iar lucrurile se vor așeza natural în matca lor, cu contribuția decisivă fix a celor care, în primă fază, dăduseră semne că nu își doresc complicații suplimentare.

Iată de ce, în acest moment, mingea e în primul rând în terenul nostru și al moldovenilor. Războiul declanșat de Putin este un declanșator uriaș, singurul declanșator real apărut în ultimele opt decenii, în direcția vindecării unei răni istorice. Se cade ca discuția să fie deschisă în primul rând la București și de către București, să fie onest abordată cu Chișinăul și de către Chișinău, iar în măsura în care lucrurile vor fi tratate astfel, cu siguranță partenerii strategici ai României vor înțelege să rămână parteneri strategici și într-un asemenea moment. Au mai jucat acest rol și la nașterea României Mari, joacă în prezent un rol similar și pentru Ucraina, cu toate că mulți se îndoiseră de un asemenea curs al evenimentelor înainte de 24 februarie 2022.

Nu demult, scriam că, după cum decurge războiul lui Putin, a început și procesul de revenire a Crimeei la Ucraina. Mai arătam în acest text, în urma călătoriei mele în Ucraina, din iulie-august 2021, că nu întâlnisem nici la Odesa, Herson și Kiev oficiali și experți ucraineni care să creadă că așa ceva ar fi posibil mai devreme de două-trei generații.

Tanc cu tanc fumegând, Putin le aduce ucrainenilor viitorul incert tot mai mult în prezentul sigur. Iar dacă vom citi corect mersul istoriei, vom înțelege că dictatorul de la Moscova poate face, involuntar, realitate unirea dintre România și Republica Moldova. Dar pentru asta, trebuie mai întâi să dăm tonul.

Dividende vor fi și pentru români, și pentru moldoveni, și pentru partenerii strategici din Occident.

Laurențiu Mihu