Ca orice afacere într-o economie de piaţă, şi presa funcţionează cu bani. Dacă la începutul anilor ’90, până să se prindă cei din Frontul Salvării Naţionale cât de periculos este cuvântul scris şi să intervină prin monopolul pe care-l deţineau asupra preţului hârtiei şi al tiparului, introducând cenzura prin scumpire, se mai putea face presă de dragul presei, acum presa este sclava publicităţii, a banilor veniţi din publicitate economică şi politică. Şi sponsorizări (care duc la activism, nu la jurnalism).
Nu este nici o noutate: câinele de pază al democrației a ajuns banner de publicitate economică şi politică. Atunci când nu se hoacă de-a „civismul” şi devine activist.
Că presa e pe „gratis” de când s-a inventat online-ul, imediat să fie 20 de ani, iar „consumatorii” s-au obişnuit cu „gratuitatea”.
Am văzut-o pe pielea noastră, la Ziar de Cluj, când am încercat să introducem abonament şi am fost trataţi cu siktir. Dar siktiriştii tot la noi apelează când li se înfundă în relaţia cu statul mafiotizat român. Şi tot pe noi ne acuză că vrem „profit”. Că „ne-am vândut” lui X sau lui Y, că vrem bani. Că noi facem muncă patriotică şi banii ne plouă din cer şi Bunul Dumnezeu ne aşteaptă acasă cu facturile plătite şi pâinea şi vinul pe masă. Că aşa e El: bun.
În breasla noastră e ca atunci când hoţul strigă cel mai tare prindeţi hoţul: „deontologul” strigă cel mai tare „nu se vrea audienţă, se vrea profit, se vrea influenţă politică, se vrea bani!”. Păi, capitalism, frate: dai un ban, dar stai în faţă!
În fond cu ce este mai breaz un condeier care se vinde unui procuror, societăţii în civil, sau politician – pentru a se face purtătorul de cuvânt al acestora în materialele sale, față de patronul de jurnal care, fie joacă la bursă sau investește în terenul de sub o viitoare autostradă, așa cum îi vinde un pont amicul său politicianul, fie își trimite jurnaliștii la subiect ca și reporteri, știind că aceștia se vor întoarce de acolo ca și agenți publictari?
În zona aceasta nu trebuie să vorbim numai despre transparența banilor, trebuie să vorbim și despre transparența apartenenței jurnaliștilor: sunt ei angajații instituției mass media, sau sug și de la structuri ale societăţii în civil, partide politice sau procurori? Pe cine servesc ei?
E simplu să dai vina pe patron că „are interese” și să nu-i verificăm și pe angajați: ale cui le servesc în subsidiar…
Că, efectiv, geme România de boschetari de presă cu site și conexiune de internet care se dau jurnaliști, dar nu știu decât să scrie facturi și chitanțe! Asistăm la o adevărată deșănțare mediatică făcută cu complicitatea acestor pseudo-jurnaliști cu politicienii și oamenii de afaceri veroși, cărora le convine să dea 100 de euro câte unui astfel de boschetar care să le fie purtător de necuvânt în spațiul virtual. Și cu ajutorul cărora să încerce să dărâme credibilitatea celor care mai fac presă de dragul presei.
Nu se poate face o despărţire a problemelor pe care le întâmpină mass media, cum că ar fi diferite pentru redacţie sau pentru patronat – ele merg mână în mână.
Căci „condeierul” cu dublă simbrie îşi vinde şi breasla şi patronul. Aceasta este diferenţa.
Patronul trebuie să mai dea şi salarii. Dar dacă vrea audiență, nu e bine, că nu face investigații și nu dă opinii inteligente, dă țâțe, buci şi minciunile politicienilor (care tot „ţâţe-buci” sunt). Dacă dă reclame, tot nu e bine, că „s-a vândut” şi de aceea nu mai face investigații în zonele în care sunt implicați clienții. Societatea „deontologică” e veşnic oţărâtă, mai ales „deontologii neamului” din presă care-şi pun „disclaimăr” că el nu iau bani, ei nu funcţionează conform legilor pieței, legilor cererii și ofertei. Ei nu „vând” „ce se cere, cui vrea să plătească”. Pe alde ăştia îi plăteşte societatea „în civil”, aia „de după cătuşe suntem noi, care te facem (şi la vot) pe tine”.
Şi, totuşi, Capitalismul e amoral, legea cererii și ofertei nu știe carte, doar cere de mâncare şi plata facturilor. Să vii să vinzi gogoşi că trăieşti din donaţii la o redacţie mare, e doar lingere de clanţe pe la diverse ambasade. Din donaţii poţi să te ţii pe tine, maxim încă doi sau trei oameni, să faceţi foamea împreună şi să fugiţi de proprietar când vine să ceară chiria, în nici un caz nu poţi „ţine” o redacţie de zeci sau sute de oameni, cu tehnică, bani de investigații, diurne şamd.
Iar oamenii care donează presei, nu o fac pentru echidistanţă, ci pentru activism – iar activismul numai deontologie nu e. Mass media care trăiește din donațiile publicului e nevoită să facă propagandă (anticorupţiei, „cine nu sare nu vrea schimbare” şamd), să fie din ce în ce mai ţâfnoasă, să se talibanizeze cauzei. Ia să încerce să facă o investigaţie din care să reiasă că „ai noştri” sunt la fel de corupţi ca „ai lor”, să producă opinie pe marginea acestei anchete, să vedeţi cât de şifonaţi ies ei din confruntarea cu cei care le-au marcat banul „civil”, pentru cauze „civile”, „deontologice”… „V-aţi vândut, adio, nu-mi mai vedeţi banii”!
„Consumatorii” de mass media nu sunt dispuși să plătească pentru informație, opinie, analiză, investigație, ci numai pentru activism, pentru „dă-i şi luptă, neicusorule”.
Legea pieței spune clar: cine dă banul comandă (chiar şi pentru activism). Cine nu, tace și înghite.
Banii fiind necesari funcţionării unui organism mass media, imorală este atât împărţeala banilor publici după voinţă politică, cât şi lamentaţia modului în care s-a făcut împărţeala banilor. Asistăm la un efect şi nu la o cauză – şi se pune în discuţie nu atât persuadarea care se face asupra consumatorului prin publicitate, cât cea care se face asupra jurnalistului prin banii aduşi de către aceasta.
Fiind vorba despre o competiţie, nu poţi veni să spui că trebuie inventată o „comiţie” care să împartă în mod echitabil banii din publicitatea statului – până şi această împărţire preferenţială face parte din jocul democratic, căci este vorba despre negocieri, despre vânzarea condeiului prin cumpărarea la preţul corect. Cu atât mai imorală este atitudinea „deontologilor neamului” care-şi pun „disclaimăre” şi, în loc să facă presă, fac activism.
Ceva îm zice că singurii care mai fac presă de dragul presei putem fi număraţi pe degetele de la o mână. Oameni capabili să-şi facă şi publice ancheta pe aceeaşi „pagină” cu publicitatea celui care a greşit. Oameni capabili să întrerupă contracte babane în numele jurnalismului. Mai geşim şi noi, că oameni suntem.
Dacă deschidem dulăpiorul oricărui jurnalist, nu există să nu ne cadă în poale măcar un schelețel. Fiecare a pus osul să pună botniță publicitară câinelui de pază al democrației – așa că discuțiile despre jalea produselor media trebuie să înceapă cu un proces de conștiință (poate vede fiecare pentru cât s-a vândut și dacă a meritat).
În rest, rămâne cum am stabilit: câinele de pază al democrației e banner publicitar. Uitați-vă numai la el azi. Pe colți îi scrie: „un zâmbet strălucitor și incisiv de la farmacia inimii şi de la pasta de dinţi şi de la partidul integru”; „acest lătrat/mârâit constant din gât este întreținut doar de societatea în civil”; și/sau „datul prietenos din coadă, doar prin energie vie de la celălalt partid integru”.
La fel de bine pictată este javra și pe plan local, indiferent de județul în care activează. Cineva îi întreține lătratul, îi pilește colții sau îi sponsorizează datul din coadă și nu în interesul a „tot”, „numai”și „întreg” Adevărul – acel Adevăr în numele căruia s-au făcut ziare pe vremea când pe frontispiciul lor își mai permiteau să scrie NU minciunii.
Victor Lungu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
