Partidul condus de Maia Sandu a câştigat detaşat alegerile anticipate din Moldova. E prima oară când un partid prooccidental e la putere în Republică, prima oară când un preşedinte de la Chişinău are studii la Washington şi nu la Moscova.

De ce ne iubesc mai mult americanii decât europenii

Acest pas făcut în Republica Moldova (citiţi-l şi ca PAS, Partidul Acţiune şi Solidaritate, câştigătorul detaşat al alegerilor) este probabil mult mai important pentru viitor, dacă e să-l citim prin prisma intereselor geopolitice din zona noastră. Acum cinci ani, grupul de analiză geostrategică „Stratfor” din Statele Unite anticipa că, într-un deceniu, România se va uni cu Moldova, dar şi că Rusia se va destrăma. Pe atunci, analiza părea o himeră. Acum e un scenariu, unul din cele posibile.

Că ne place sau nu, că suntem conştienţi, indiferenţi, cinici, că luăm totul în răspăr sau pur şi simplu suntem defetişti, România contează pe harta lumii, chiar dacă politicieni fără scrupule o vând astăzi ca pe tarabă, îndatorînd-o mai mult decât ar putea plăti, fără ca ea să nu-şi vândă şi suveranitatea economică.

Dacă noi contăm mai puţin pentru Bruxelles şi Uniunea Europeană, care s-au obişnuit să ne trateze cu superioritate, e şi pentru că noi înşine ne prezentăm fără demnitate în faţa lor. Ne lăsăm, prin politicienii noştri, călcaţi în picioare, chiar în ceea ce priveşte valori nu demult sacre pentru români. Uitaţi-vă numai la Dacian Cioloş, preşedintele grupului parlamentar RENEW, contestatarul tuturor valorilor creştine tradiţionale ale vechii Europe – şi mă opresc aici, cu această parte a comentariului.

Dar, dacă nu prea contăm prea mult în faţa UE, în schimb însemnăm mult mai mult pentru americani. Nu dintr-o afinitate aparte, ci pentru că au nevoie ca noi să fim de partea lor, puternici, şi aici.

Rusia a fost, de după cel de-al Doilea Război Mondial încoace, o provocare majoră pentru interesele naţionale americane. Joe Biden face parte din generaţia care a trăit toate spaimele Războiului Rece. A prins „alarmele” şi „exerciţiile antiatomice”, la care participa întreaga populaţie şi a trăit psihoza americană faţă de un război mondial neconvenţional, care putea fi declanşat în orice clipă de către URSS. Preşedintele american, fără să fie un aventurier, pentru că vîrsta şi condiţia nu-i permit, a fost şi a rămas convins că ruşii sînt un pericol pentru America. Atît ca model politic, cît şi prin setea de putere. Un pericol pe care vrea să-l ţină cît mai departe şi să-l înlăture, dacă e posibil.

Noi şi americanii: Joe Biden la Bucureşti

Oficialii americani n-au cum să nu cunoască sentimentele noastre proamericane statornice, chiar şi după accidente jalnice, precum Bechtel, sau prestaţia unor ambasadori, care s-au purtat la Bucureşti aidoma unor viceregi sau guvernatori guberniali. Şi în egală măsură, cunosc rusofobia noastră istorică şi funciară, de la care face excepţie tradiţia comună ortodoxă. O realitate cu care e familiar poate mai bine decît credem şi actualul preşedinte american.

În 20 mai 2009, în plină agresiune a Federaţiei Ruse împotriva Ucrainei, Joe Biden, pe atunci vicepreşedinte al Statelor Unite, a venit la Bucureşti. Atunci a spus următoarele: „azi, agresiunea din Crimeea, la mai puţin de 250 de mile de teritoriul românesc şi de graniţele NATO, ne reaminteşte de ce avem nevoie de NATO şi de ce locul României este în NATO. În ultimii 25 de ani, am ajuns să cunosc şi să apreciez această ţară frumoasă. V-am văzut cum aţi parcurs drumul de la tiranie la libertate. În România, forţele militare americane au descoperit un aliat NATO devotat şi de încredere. Ne pasă foarte mult de Alianţă, angajamentul american faţă de apărarea colectivă şi faţă de Articolul 5 din Tratatul NATO este o obligaţie sacră, din punctul nostru de vedere. O obligaţie sacră nu doar acum, ci tot timpul. Sunt aici să spun în numele preşedintelui ceea ce sper că ştiţi deja: Puteţi conta pe noi. Punct! Noi facem ceea spunem şi spunem ceea ce gândim”.

Ceea ce gîndeşte Joe Biden în legătură cu Federaţia Rusă e lesne de bănuit. Şi în contexul în care sîcîielile atacurilor cibernetice pornite de acolo continuă, supărător, pentru mediul de afaceri de peste ocean. E un tip de agresiune la care n-ai cum să răspunzi militar, dar poate şi mai supărător. Inclusiv acordîndu-i credit şi sprijin vizionarei preşedinte a Moldovei, Maia Sandu.

În această parte a lumii, Statele Unite acţionează prin terţi. Privesc cu ochi buni şi susţin orice întărire a vecinilor Federaţiei Ruse, care la rîndul lor nu privesc cu ochi buni spre Moscova, pentru că s-au bucurat de privilegiul „prieteniei” ei, vreme de o jumătate de veac. Între aceste ţări se numără, chiar la loc de frunte România, dar în egală măsură şi sora ei de sînge, Republica Moldova. Astfel încît rezultatele obţinute în alegeri la Chişinău de un partid pro-occidental, într-o ţară care era pînă acum cîţiva ani percepută ca fief tradiţional al pro-ruşilor, sînt aplaudate de Statele Unite, poate mai mult decît la Bruxelles şi privite cu îngrijorare de ruşi.

Deceniul trecut, americanii n-au prea avut libertate de mişcare, în raporturile cu Rusia: au fost, în primul rind, „ocupaţi” în Irak şi Afganistan. Ruşii mai încearcă şi acum să-i provoace, cu ajutorul Iranului: dar e greu de crezut că, după experienţele amare în Orient, Statele Unite se vor mai băga prea curînd acolo. Această epocă a luat sfîrşit.

Nu e Nostradamus, e Stratsfor. Şi pînă acum au avut dreptate

Politica americană se va îndrepta, în următorii ani, spre întărirea prezenţei sale în Europa, la graniţa cu Federaţia Rusă, în special. Chiar şi în trecut au făcut-o. După ce le-au promis ruşilor mai întîi că renunţă la ideea unui scut antirachetă în zonă, l-au făcut în cele din urmă în România, fără să mai ţină cont de asigurările date.

Acum însă, mai mult decît atunci, au anunţat anul trecut, la sfîrşitul lunii octombrie, o nouă iniţiativă geostrategică. Ne-a luat pe neaşteptate, ca şi scutul de la Deveselu. E vorba proiectul „Rail-2-Sea”, o cale ferată care să lege Marea Neagră de Marea Nordului, de la Constanţa la Gdansk, în Polonia. O linie de cale ferată cu dublu scop, civil şi militar. Cu o lungime de aproape 3.700 de kilometri, acest corridor feroviar care leagă cele mai importante bastioane NATO din coasta Federaţiei Ruse, tranzitînd Ungaria şi Slovacia e de o importanţă strategică mult mai mare decît scutul antirachetă din Oltenia şi îi îngrijorează mai mult pe ruşi, decît acesta. Dar ei nu au motive sau pretexte, să se împotrivească iniţiativei Rail-2-Sea, aşa cum au făcut cu ”scutul”, perceput aprioric drept o acţiune ostilă, potenţial ofensivă.

Toate cele de mai sus sînt semne vizibile ale unei noi politici, în această parte a lumii. Nu trebuie să ne mirăm, dacă o unire cu Republica Moldova devine, dintr-un vis îndepărtat, o perspectivă mai apropiată decît am credea, după cum pronostica acel studiu Stratfor din 2016, deja citat.

Contextul în zonă, conform acestui scenariu geopolitic, de la a cărui elaborare au trecut cinci ani (e făcut pe un deceniu înainte, şi multe dintre previziuni s-au îndeplinit), va fi în cîţiva ani altul. Rusia va fi tot mai agresivă (am văzut deja în Crimeea). Pretenţiile sale de putere, ca şi presiunile economice interne, legate de cheltuielile tot mai mari cu înarmarea, care merg în paralel cu scăderea preţului petrolului, îi vor pricinui o criză, similară cu aceea de la finele anilor `80, din care va ieşi la fel de slăbită. Federaţia o să dispară, practic, în forma ei actuală. Poate că actuala criză politică din Bielorusia, cel mai apropiat aliat al Moscovei este şi el un asemenea semn, al împlinrii previziunilor Stratsfor.

În ceea ce ne priveşte, Polonia va deveni lider în sud-estul Europei şi va colabora îndeaproape cu România – vedem că sîntem deja pe cale, cu sprijin american, să creăm un culoar feroviar între cele două state, principalele componente NATO din zonă. În acest context, prevedea acum cinci ani studiul Stratsfor, Uniunea Europeană nu va mai reveni la un nivel de creştere economic, anterior crizei (şi nici nu era vorba de pademie, atunci!), iar liderii europeni se vor confrunta cu solicitarea insistentă a unor ţări, ca tot mai multe decizii să fie luate la nivel naţional şi nu comunitar. Asta se petrece deja.

În contextul de mai sus, între alte modificări teritoriale la graniţa cu Federaţia Rusă, prevedea Stratfor, se va realize şi unirea României cu Moldova.

Nu e vorba de ghicit aici, e vorba de previziuni, Multe s-au adeverit, pentru altele premizele încep să se nască. Ceea ce pentru noi părea un vis prea îndepărtat şi irealizabil, nu mai e aşa. Dacă ne păstrăm cumpătul, capul pe umeri şi dreapta judecată, vom realiza că acest pas imens pentru noi, unirea cu Moldova, e unul de fapt insignifiant şi perfect posibil, la scară geopolitică. Ni se pare prea mare farfuria pentru că ne aflăm în ea, şi nu stăm la masă.

Marius Oprea/Mediafax