În martie 2023, Xi Jinping a vizitat Moscova. La finalul vizitei, avînd grijă să fie bine auzit și filmat de jurnaliști, i-a spus lui Vladimir Putin că împreună vor conduce un proces de schimbare la scară mondială cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani. Putin, care și-a construit în decenii o imagine de „mascul alfa” imbatabil, a dat școlărește din cap și s-a scurs, calin, în îmbrățișarea protectoare a liderului chinez. Ce a spus Xi este îngrijorător, fără să fie o noutate.
De mai mult timp, China, adusă la masa marilor puteri globale de jocul abil al administrației americane la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, conduce o politică externă care promovează proiectul unei lumi multipolare. După decenii în care s-a teoretizat și s-a pledat diplomatic, intelectual și academic pentru acest proiect, s-a strîns ceva susținere pentru idee. Nu este, bineînțeles, un proiect clar conturat: de pildă, nimeni nu știe, în model măcar, cam cîte puteri relativ egale e bine să existe în lume ca să se asigure o stabilitate ceva mai solidă și un nivel de încredere internațională superior celui de acum. Kissinger, la un moment dat, zicea că trei. Alții cred că mai multe și vor fi și dintre cei care cred că cu cît mai multe, cu atît mai bine. În fine, după ce ideea a atins un nivel însemnat de simpatie, iată, pare că a venit momentul acțiunii. Eu așa înțeleg agresiunea rusă în Ucraina, atacul Hamas din Israel și mă uit, ca mai toată lumea, spre Taiwanul căruia China îi tot dă tîrcoale. Eu văd toate aceste evenimente profund legate. Și dacă există, în America mai ales, politicieni trumpiști care nu văd această legătură, cu atît mai rău pentru noi.
Primul pas pentru trecerea la o ordine internațională multipolară este îngenuncherea hegemonului, adică a Statelor Unite. Lumea multipolară trebuie să surpe lumea unipolară. Asemenea schimbări în anatomia ordinii internaționale nu se fac nici prin declarații politice, nici prin tratate. Puterea hegemonului este ceva vizibil, tangibil, cît se poate de real, cu mult mai real decît vorbele și hîrtiile. Prin urmare, și îngenuncherea hegemonului trebuie să fie la fel. Cum o faci? Promotorii cei mai agresivi ai multipolarismului știu: împingînd lucrurile într-o scenariu care arată limpede tuturor că hegemonul e depășit de provocări, că nu mai poate „guverna”, că nu mai poate gestiona agenda lumii și nici măcar nu mai poate interveni, că e prea slab pentru ceea ce lumea îi cere și așteaptă de la el.
Multiplicarea provocărilor la ordinea hegemonică a lumii fac ca Statele Unite să fie puse în situația de a cheltui resurse din ce în ce mai mari pentru a gestiona lumea. E ca un fel de cursă teribilă: problemele care necesită resurse pentru a fi gestionate se înmulțesc ca și cum cineva ar vrea să vadă cît mai poate duce America. La un moment dat, nu va mai putea duce. Multipolariștii sînt azi suficient de mulți ca să poată simultan destabiliza cît America singură nu va putea simultan restabiliza. Atunci, lumea va vedea că hegemonul s-a prăbușit. Atunci, lumea unipolară se va sfîrși. Atunci, orcii vor năvăli nestingheriți în pădure.
Nu am nici o îndoială că în acest moment există un bloc format din China, Rusia și Iran care lucrează coordonat în acest sens. Nu pare că aceste țări s-au înțeles cu privire la lumea de mîine, dar sînt înțelese clar cu privire la modul în care vor pulveriza lumea de pînă azi.
Ideea lumii multipolare e atractivă, trebuie să recunosc. O privesc cu simpatie nu doar cele trei țări mai sus amintite, ci și India, cam toată America Latină și, în general, cam tot ce s-a grupat sub denumirea de „Sudul global”. O privesc cu simpatie chiar și unii europeni. Părerea mea este că proiectul unei lumi multipolare este atractiv doar pentru cei care nu se gîndesc bine la el. Adică pentru cea mai mare parte a susținătorilor săi.
Ca multe alte idei care au lipici la popor, și aceasta pare generoasă. Pînă la urmă, e mai bine să fie mai mulți puternici egali decît unul mai puternic decît toți, s-ar zice. Astfel, se va împiedica abuzul și soluțiile vor trebui să fie consensuale, deci negociate și nu impuse. Doar că prezumția fundamentală a tezei că lumea multipolară e preferabilă lumii unipolare, anume că puterile egale se vor comporta rațional și vor fi înclinate spre compromis și echilibru din simplul și profundul motiv că sînt mai multe, este falsă. Eu găsesc ideea lumii multipolare naivă, aproape înduioșătoare. Dacă am putut învăța ceva în viața mea, observînd și citind, punînd ceea ce am observat în acord cu ceea ce am citit, este că orice putere încearcă mai degrabă să se impună decît să cadă la un compromis și că această tendință este naturală, irepresibilă, fiind parte a conștiinței de sine a oricui își dă seama că are putere. De aceea, cred că o putere nu se va disciplina constatînd că există și altele egale, ci se va repezi să le submineze și să intre în logica competiției cu celelalte. Asta va duce la o lume încă și mai tensionată și mai dezordonată decît cea de astăzi.
Eu cred că o lume multipolară este o lume a războiului. Mai multe puteri globale înseamnă mai multe confruntări între ele și mai multă impredictibilitate. Avem, de altfel, exemple în istorie. Grecia antică era „o lume” multipolară. Nici o cetate nu exercita hegemonie, iar cetățile independente se războiau continuu. În Grecia antică, starea de război era normalitatea, iar pacea era starea de excepție. Cultura lumii multipolare a Greciei antice era o cultură a războiului și a confruntării, nu una a păcii.
Eu cred că o lume multipolară înseamnă o lume încă și mai incapabilă să rezolve problemele globale decît cea de acum. Nu cred că lumea multipolară va putea răspunde eficient acelui gen de probleme care nu pot fi tratate decît împreună, precum problemele de mediu sau migrația, fără o presiune hegemonică. Acordul unanim necesar pentru răspunsul cerut de acest gen de probleme va fi imposibil de obținut în lumea multipolară.
Eu cred că o lume multipolară înseamnă o lume încă și mai anomică decît cea de azi. Lipsa regulilor este ușor de anticipat, nu doar pentru că acordul general necesar instituirii acestora în relațiile internaționale va fi greu de atins, ci pentru că regulile deja existente nu vor mai putea fi impuse cînd sînt încălcate. Oricum, impotența punitivă a dreptului internațional e știută. Atît de știută încît nu puțini contestă însăși natura juridică a acestui gen de reguli. Dar chiar și așa, cît de cît, dreptul internațional operează nu atît sub puterea vreunui consens în privința impunerii regulilor cînd ele sînt încălcate, cît sub puterea hegemonului care, mai mult sau mai puțin corect, le poate impune.
Dar, dincolo de toate acestea, să ne întrebăm: de ce acest bloc de state ar dori o lume multipolară? De ce ar dori ele să fie egale ca putere cu altele, de ce ar dori ca vocea lor pe arena internațională să fie încă și mai puternică și mai influentă decît este sau, mai precis, nici o altă țară să nu fie mai influentă la scară globală decît ele? Rusia, Iran și China sînt deja regimuri antidemocratice consolidate. Problema lor nu cred că este puterea americană/occidentală în sens abstract, principiul ca atare că unul singur are putere asupra tuturor, după cum lumea multipolară nu mi se pare că este, peste ele, un proiect matematic, ideal. Tot ceea ce propun și apără aceste regimuri este modul lor de a fi în lume. Ciocnirea lor cu Occidentul, pe care ei o consideră inevitabilă, chiar dacă Occidentul face orice să o evite, are alt gen de motivație. E vorba despre anxietatea pe care regimurile de tipul celor din China, Rusia sau Iran o resimt de fiecare dată la contactul cu lumea democrațiilor care, din păcate pentru ele, e inconturnabil.
Altfel, lumea în care acești activiști ai marii schimbări a ordinii internaționale, singuri sau împreună, vor deveni puteri de prim rang nu va fi o lume a libertății, în care celelalte țări se vor putea exprima liber și suveran. Va fi o lume în care toate celelalte țări nu vor mai fi țări, ci zone de contact între aceste mari puteri, care vor avea nevoie de „spațiu vital”, „centuri de siguranță”, „zone de buffer”. Va fi o lume în care doar ei vor conta, o lume care nu va cădea în responsabilitatea nimănui tocmai pentru că mulți vor asuma această responsabilitate fără să fie în stare să-i facă față.
Sigur că în deceniile hegemoniei americane, adică în ultimele trei, s-au întîmplat nedreptăți sub oblăduirea hegemonului. Sigur că America a greșit uneori și a abuzat de poziția ei alteori. Dar, una peste alta, a fost o lume deschisă, liberă pe cît s-a putut, prosperă și ordonată pe cît s-a priceput să fie. O lume în care Uniunea Europeană, de pildă, a fost posibilă. Hegemonia americană a fost, istoricește vorbind, benefică. Și, dacă tot a fost în destinul lumii noastre să ajungă sub puterea unei singure țări, e cazul să mulțumim lui Dumnezeu că acea țară au fost Statele Unite ale Americii. Gîndiți-vă doar că acea țară ar fi putut să fie Germania lui Hitler sau Uniunea Sovietică și veți înțelege de ce e cazul să-I mulțumim…
Sever VOINESCU
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
