Inima bate în interes de serviciu, aceasta este, în linii mari, acuzația reciprocă, care creează dezbateri între unioniști și simpatizanții opoziției civice. Pe lângă faliile mai vechi, care divizau oamenii și electoratele în funcție de atitudinea față de limba română, față de F. Rusă sau UE, mai nou, rupturi proaspete se formează în interiorul majorității.

Unioniștii acuză opoziția că este inconsistentă din punct de vedere ideologic și ba e cu România, ba e neutră față de acest subiect, ba e contra agenților Moscovei, ba defilează alături de ei. În linii mari, văzută dintr-o parte, se creează impresia că această opoziție este doar o așchie din puterea din ultimii 20 de ani, care n-a încăput acum la guvernare. Pe cealaltă parte, unioniștii sunt acuzați de unele voci, care se identifică cu mișcarea de protest, că sunt prea puțin vocali în protestul lor împotriva guvernării. Prin această pasivitate, în criticarea guvernării, ei ar fi, de fapt, de partea puterii etatiste (mai degrabă statalisto-criminală).

„Minte-mă frumos”

Opoziția de astăzi este mai „norocoasă” decât cele din trecut. În comparație cu anii 2007-2009, toate atuurile sunt astăzi de partea opoziției. A crescut libertatea de exprimare, iar numărul surselor de informare în masă a crescut. Rețelele de socializare și internetul permit exprimarea liberă a tuturor celora, care vor să critice guvernarea. Problemele socio-economice sunt mult mai dificile decât în acei ani, când miza pe acest segment era mai mult deschiderea economiei și intrarea unui aer nou, european.

Atunci, atât PL-ul, dar mai ales PLDM-ul au reușit să strângă o echipă aproape perfectă, care a electrizat masele cu discurs și poziționare ideologice perfecte. Pe lângă starea tensionată din societate, generată de psihoza regimului pe ducă Voronin, opoziția de atunci a jucat perfect toate atuurile avute și a reușit să dea jos de la putere un partid comunist, care părea etern și de neclintit. Schimbarea conducerii n-a adus acele schimbări fundamentale în societate care erau așteptate, dar ăsta e unul din argumentele pentru care opoziția actuală este privită cu teamă și neîncredere. Dacă atunci opoziția ar fi avut în față liderii actualei opoziții, Voronin sau cineva din frații lui ar fi condus în continuare RM. Rolul opoziției nu este doar să critice puterea (vehement și din oră în oră), ci să aibă suficientă inteligență, pricepere și îndemânare, încât să ajungă la putere. Simplificând comparația cu ultimii ani din guvernarea Voronin, dacă atunci opoziția, care a câștigat puterea, a fost o grupare deșteaptă, cea de astăzi n-o va face, este o gașcă de proști. Comparând cu anii 2007-2009, apare o întrebare retorică: Dacă atunci opoziția a fost deșteaptă și a ajuns la putere, de ce n-ar ajunge cea de astăzi la putere, deci este ea proastă? Oricât de neplăcut ar suna asta pentru cei care urăsc această guvernare, disprețul și dorința de răzbunare nu sunt substitute ale capacității intelectuale și politice de a ajunge la putere.

În ultimii ani ai lui Voronin, opoziția unită a jucat perfect și a avut un discurs public fără nicio greșeală. Acea retorică electorală pornea din înțelegerea corectă a comportamentului psihologic al electoratului non-comunist și exploatarea la maximum a sentimentelor lor. Opoziția de atunci a fost un produs de marketing perfect, mai întâi se determinau temele, la care electoratul era sensibil, și, ulterior, se lansau mesaje care să-l apropie. Din păcate, astăzi, opoziția are un comportament invers, fără a fi nevoie să faci mari studii sociologice, fiind clare temele care trezesc mari emoții în societate, în ciuda evidențelor, liderii opoziției continuă să creadă că e democratic să impună oamenilor cum să gândească, în loc să se adapteze ei la electoratul care e nemulțumit.

„Cine nu e cu mine, e împotriva mea”

Această abordare emoțională trădează amatorismul de care e impregnată opoziția reunificată civic. Văzând că nu-i prea reușește să atragă prea mulți aderenți, dar, fiind adânc implicată emoțional în susținerea protestelor anti-guvernare, opoziția mizează tot pe „șantajul emoțional”. Cine nu susține mișcarea de protest, este, de fapt, cel împotriva căruia noi protestăm. O retorică, nu doar greșită electoral, dar și ineficientă ca mesaj. Temele majore din ultimii 20 de ani, care au scos oamenii la vot, au fost fie voturile anti/pro (Rusia – Voronin, Dodon, Greceanîi sau România/UE – Ghimpu, Chirtoacă, Filat etc.). Șantajarea emoțională nu are niciun fel de șansă de reușită pentru că faliile electorale sunt clar delimitate, iar intenția de a te „crăcăna” deasupra lor nu va duce decât la picarea în ridicol (sau în abisul politic).

Neînțelegerea electoratului și transformarea în „cult” a opiniei nefondate, că anume retorica lor este mai bună, este o altfel de miopie. Plata pentru această orbire o vor plăti nu doar liderii opoziției, dar toți cetățenii, care sunt nemulțumiți de ce se întâmplă în țară și care așteaptă o schimbare. Soluția, pentru a evita acest drum sigur spre eșec, este să se aplece la vocea celor care-i critică, nu doar să-i acuze din start că le-ar fi dușmani. Dacă un segment major din electoratul proeuropean nu aderă la „opoziție reunificată civic”, vinovați sunt sutele de mii de votanți sau câțiva lideri care nu-i pot convinge pe aceștia din urmă, că merită să fie susținuți?

Unirea ca temă de campanie

Dorința opoziției civice de a prinde doi iepuri (cel rusesc și cel românesc) nu va aduce la niciun rezultat. S-ar putea ca un număr redus de cetățeni, câteva procente, să rezoneze cu asemenea gânduri idealiste și să meargă să voteze cu cineva, care-i, în același timp, și cu unii și cu ceilalți, dar marea masă a electoratului este exact cum a fost și în ultimii ani.

Rămâne un mister cu cine vor vota, la următoarele alegeri, unioniștii, care-s într-un număr tot mai mare și fără de care, viitorul președinte al RM va fi mai mult „al Moscovei”. Fiind un curent mai degrabă național, neavând deocamdată un lider partinic, care transformă energiile din societate într-o acțiune electorală, unionismul va fi folosit de toți în viitoarea campanie. Partidele românofobe vor miza pe existența unui „pericol” unionist, pentru a încerca să scoată cât mai mulți oameni la vot. Din totalul votanților partidelor, numite greșit la noi „de stânga”, două treimi din ei ies la vot ca un mesaj „anti-unire”. Liderii lor, precum Dodon, Voronin sau Usatîi sunt atât incapabili să genereze vreun mesaj politic, pozitiv, consistent, încât „pericolul” unionist este unica temă capabilă să înrăiască electoratul pentru a-l convinge să iasă la vot.
Partidele proeuropene par setate să piardă aceste alegeri, ideea lor de campanie este una ipocrită și își propune să dea mesaje „neutre” în privința unirii, în speranța că asta îi va scuti de atacuri din partea grupărilor promoscovite. Aceste atacuri nu vor fi evitate, pentru că și partidele românofobe vor folosi retorica: „Cine nu e cu mine, e împotriva mea”, iar asta va simplifica dezbaterile. Cine nu este pentru aderarea la uniunea vamală a F. Ruse, este împotriva F. Ruse, adică pentru „uniri” și cu asta se va încheia „unirea civică”.

Neștiind încă toți candidații, dar fiind clar că actuala guvernare lucrează la un plan pentru a nu ceda puterea, este ușor de prezis, că un viitor președinte „moscovit” va fi posibil, doar dacă segmentul unionist al societății nu va ieși la vot, neavând un candidat, în care să aibă o minimă încredere.

Speranța că electoratul unionist va ceda în fața fricii față de candidatul promoscovit, al puterii sau va fi „speriat” fiind acuzat că lucrează pentru guvernare, este o simplă iluzie. Cel mai proeuropean segment al societății, cel mai pozitiv (nu iese la vot împotriva lui x sau y), unioniștii n-au motive să voteze iarăși, în viitor, o nouă AIE, cum își doresc unii. Există riscuri și pentru segmentul unionist, neavând un candidat vizibil, capabil să treacă în turul doi, acumularea unui scor modest de către diverși mici lideri de partid va fi un mare eșec și ar trebui cu orice preț evitat.

Alegerile din toamnă sunt un test de maturitate pentru aderenții la curentul reunificării. Așa cum, în capitalism, clientul are întotdeauna dreptate și, în alegeri, votantul o are la fel. Elitele politice, fie din opoziția „protestatară”, fie din cea unionistă, sunt obligate să asculte de vocea electoratului lor, ci nu să le impună cum să gândească. Cetățenii, care vor să participe la alegeri, au deja soluții pentru problemele cu care se confruntă, rămâne doar de văzut dacă se vor găsi lideri suficient de capabili, inteligenți, credibili și curajoși să aplice agenda oamenilor, nu să vină cu o „ordine de zi”, pregătită în locuri obscure, care abundă de aberații politice și fantezii electorale. Chiar dacă oferta electorală va fi de așa natură, încât alegerea finală va fi între un candidat românofob și unul „urât mirositor”, este clar ca bună ziua, cine nu trebuie admis la putere, oricât de dureros ar fi să votăm un surogat pe post de „salvator”.