Păcate împotriva Duhului Sfânt

Ura împotriva lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru e un păcat împotriva Duhului Sfânt, Care este Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire (I Ioan 4; 16).

Împotriva nădejdii păcatele sunt următoarele: deznădejdea şi încrederea prea mare în bunătatea lui Dumnezeu. Deznădejdea este opusul celei din urmă. Omul care ajunge la deznădejde nu mai crede în harul Duhului Sfânt prin care Dumnezeu ne iartă. Sinucigaşii sunt victimele deznădejdii. În slujba din joia Cinei celei de Taină, adică ultima zi de joi din Postul Mare, în biserici se slujeşte Denia celor douăsprezece Evanghelii. Între citirea Evangheliilor există mai multe tropare. După prima Evanghelie se aminteşte de Iuda vânzătorul, nu ni se spune că păcatul său i-a pierdut sufletul, ci ni se spune: „Iar Iuda nelegiuitul, nu a vrut să se pocăiască”. În acelaşi timp, bioetica a pus problema sănătăţii mintale a sinucigaşului, încurajând preoţii să renunţe la oprirea ritualului de înmormântare. Dat fiind faptul că nu avem posibilitatea de a afirma că sinucigaşul s-a aflat, în momentul comiterii crimei, în deplinătatea facultăţilor mintale, înmormântarea lor în afara slujbei ortodoxe e o măsură dură şi riscantă.

Incapacitatea de a ne pocăi are două izvoare: fie deznădejdea, fie mândria. În mănăstiri şi acum se obişnuieşte ca, atunci când un călugăr bate la uşa altui călugăr, să rostească: „Doamne miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune, fiind o umilinţă şi o pocăinţă, îl încredinţează pe cel din spatele uşii că cel care îl caută nu este o ispitire diavolească. La fel de gravă este şi convingerea unor oameni că putem păcătui la nesfârşit fiindcă oricum Dumnezeu ne va ierta. Această convingere însumează nesocotirea tuturor poruncilor, dar şi nesocotirea Duhului Sfânt, care poate fi păstrat în inimile noastre doar prin sârguinţă şi luptă continuă împotriva răului şi a păcatelor.

Păcatele împotriva credinţei sunt: necredinţa, vrăjitoria, erezia, închinarea la idoli. Deşi în puţine cărţi găsim explicate pe deplin aceste păcate, trebuie subliniat faptul că lepădarea de botez e hulă împotriva Duhului Sfânt. Prin botez, noul creştin Îl primeşte în suflet pe Iisus Hristos, iar prin Taina Mirungerii primeşte „pecetea darului Duhului Sfânt”. Lepădându-ne credinţa şi primind un alt botez, e egal cu a nesocoti şi a alunga darul primit la botez. De aceea, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică recunosc între ele botezul, atunci când e oficiat canonic, adică prin întreită scufundare: în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Aş vrea să mai subliniez aici faptul că în ebraică cuvântul nume este acelaşi pentru realitate. Practic, noi primim botezul în realitatea Tatălui, în realitatea Fiului şi în realitatea Duhului Sfânt. Rebotezarea constituie hulirea acestei realităţi.