Cel puţin în sensurile lor principale şi uzuale, bun şi nebun, apărat şi neapărat, smintit şi nesmintit s-au distanţat mult (ultimele două perechi şi prin specializare morfologică), astfel încât nu mai realizează un raport simplu de tipul clar/ neclar, plătit/ neplătit etc. Extinderea analogică a unor construcţii sintactice sau tipare de derivare de la unul din termenii în raport de antonimie la celălalt poate fi sursa unor jocuri de cuvinte intenţionate, dar şi a unor erori şocante, absurde şi comice.
Pentru extinderea cu intenţie umoristică a unei construcţii de la un antonim la celălalt se poate cita jocul de cuvinte „e rău de-a răulea. Că de-a binelea n-are cum fi” (22, 8, 1991, 5) sau – chiar dacă nu mai e vorba de antonimie propriu-zisă – enunţul „trepte la îndemână? poate la îndepicior!" (Contrapunct 32, 1991, 2). Construcţiile pot fi in praesentia (precum cele citate) sau in absentia: „Stângul la replică" (Tineretul liber 618, 1992, 5).
Am citat acum câţiva ani un caz de surprinzătoare analogie: într-un anunţ matrimonial, un „tânăr timid, melancolic” căuta o „fată înţelegătoare, cu prejudecăţi” (Flagrant, 18, 1992, 10): formula – căreia autorul textului îi atribuia un sens clar apreciativ – era desigur produsă pornind de la opoziţia cu/fără, aplicată sintagmei (cu puternic sens negativ) „fără prejudecăţi”.
Un caz la fel de surprinzător mi se pare cel întâlnit cu puţină vreme în urmă tot în paginile unui ziar şi aparţinând tot unei voci „din public”: „Cu pertinenţă îndrăznesc să vă propun să realizaţi o retrospectivă a proceselor FNI” (scrisoare către redacţie, în România liberă, 3617, 2002, 2). Contextul pare să indice aici o folosire improprie a termenului pertinenţă, într-un fel de formulă de politeţe neobişnuită, căreia i se atribuie sensul „cu respect”. E uşor de reconstituit şi calea pe care s-a ajuns la abuz: pornindu-se de la corespondentul negativ – impertinenţă, echivalat cu „obrăznicie; insolenţă, neruşinare” (DEX 1996), s-a refăcut, prin analogie, un termen pozitiv.
Sensurile pe care le au în română adjectivul pertinent şi substantivul pertinenţă sunt însă doar cele cunoscute: pertinent este lucrul „care se potriveşte exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; (prin extensie) care denotă profunzime, competenţă”; pertinenţa fiind definită ca „însuşirea de a fi pertinent, caracterul a ceea ce este pertinent" (DEX 1996). Diferenţa dintre pertinent şi impertinent a fost preluată de română din franceză, unde sensul „obraznic” se dezvoltase, în timp, din cel „nepotrivit (cu situaţia)". Definiţia este evident contrarie utilizării politicoase a termenului, demonstrând că formula cu pertinenţă are o funcţie cât se poate de autolaudativă.
Că e vorba de o interpretare fantezistă a sensurilor se confirmă în continuarea scrisorii, când acelaşi cititor vorbeşte de „cei cu venituri modeste, împotriva cărora nu am decât compasiune”: exprimare în care e folosit impropriu ori unul, ori altul dintre cele două cuvinte ale căror componente semantice evaluative se opun (prepoziţia împotriva şi substantivul compasiune). O improprietate o confirmă pe cealaltă – dar, din fericire, nu anunţă niciun fel de răspândire a erorilor.
România literară, nr. 9, 2002
Rodica Zafiu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
