Palme d’Or încununează “Arborele vieţii”

Temele grave abordate în peliculele proiectate au fost judicios apreciate de juraţii lui De Niro (la ceremonia de decernare a premiilor, carismaticul actor taciturn, căznindu-se să-şi ţină discursul în franceză, s-a adresat către ei mes champignions în loc de compagnions!). O misiune aproape imposibilă, să împarţi între cei ce merită numărul fix de premii: Jude Law recunoscu, la conferinţa de presă, că Juriul in corpore regretă de a nu fi fost în stare să recompenseze operele remarcabile prezentate de Aki Kaurismäki, Alain Cavalier, Nanni Moretti şi, binenţeles, Michel Piccoli („mai important decât toţi actorii din festival, mult prea mare”, după cum zice un expert, profesorul Kirill Razlogov, Directorul de programe al Festivalului de film de la Moscova).
Acum că bilanţul a fost făcut (vecinicul pierdant Pedro Almodovar n-a luat, iarăşi, decât un modest premiu, cel al Comisiei Tehnice Superioare), să menţionăm că s-a muncit extrem.
Palmierul de Aur a revenit unui film epic, mistic, răvăşitor, despre relaţia omului cu divinitatea, cu mediul ambiant, despre rădăcini şi ceea ce ne leagă cu antipozii, despre moarte şi pierderea unei fiinţe dragi, despre înţelegere şi speranţă: The Tree of Life, de Terrence Malick, marele timid şi marele absent – până în ultima zi a tot fost aşteptat să se înfăţişeze pe treptele Palatului. N-a venit. Mai mult decât atât: la ceremonie, nu s-au prezentat nici protagoniştii filmului, Brad Pitt şi Jessica Chastain. „În lunga mea experienţă artistică am înţeles un lucru: drama trebuie să existe pe ecran, nu în spatele lui. Filmul Arborele vieţii are grandoarea şi respiraţia estetică conformă cu exigenţele şi criteriilor impuse pentru Palme d’Or. Majoritatea membrilor juriului îl consideră extraordinar”, a explicat De Niro alegerea făcută.
Marele Premiu a revenit, ex-aequo, filmului turc Bir Zamanlar Anadolu’da (A fost odată în Anatolia) de Nuri Bilge Ceylan, road movie poliţist, de la o cişmea la alta, în stepele Anatoliei: o dramaturgie bine închegată şi o imagine limpede, de-o rară poezie. Precum şi nelipsiţilor fraţi Jean-Pierre & Luc Dardenne, profesionişti iscusiţi în tematica socială (aproape realist-socialişti), pentru Puştiul cu bicicleta, The Kid with a Bike.
Premiul pentru regie a fost decernat lui Nicolas Winding Refn pentru filmul de acţiune, cu curse de automobile şi mafioţi, Drive. Premiul special al Juriului: Poliss de Maiwenn, filmat aproape documentar, imersiune totală într-o brigadă de protecţie a minorilor, istorii paralele, asamblate perfect, postmodernist, umor specific, poliţienesc: umorul este o supapă, serveşte de protecţie contra mizeriei umane; anume umorul le ajută poliţiştilor din brigada pentru minori să reziste la toate, să-şi protejeze propria viaţă, afirmă juna regizoare şi actriţă care, pentru a realiza uvrajul, s-a documentat serios, investigând cazuri reale, câteva luni bune, prin secţiile de poliţie de la Paris.
Premiul de interpretare masculin i-a revenit lui Jean Dujardin pentru energia şi şarmul conferite filmului mut, în alb-negru The Artist, de Michel Hazanavicius, omagiu inspirat şi tandru pentru cinemaul interbelic. „Ce bine ar fi, – m-am gândit eu păcătoasa,- de s-ar întoarce şi creatorii de pe la noi la filmul fără cuvinte! Ce mamă de filme ar rezulta!”. Or, se ştie, imaginea umileşte cuvântul. Imaginea, la rândul ei, trenează în urma imaginaţiei, cea abisală: în sala de proiecţie mergem fiecare cu ce avem de acasă, ca la o petrecere corporativă. Consumăm condimentând produsul estetic cu ale noastre gânduri şi simţiri. Vedem ceea ce ni se potriveşte. Valabil şi pentru alte genuri de artă: spectatorul conferă un plus de valoare operei prin plusul său de imaginaţie şi receptivitate…
Premiul de interpretare feminin i-a fost atribuit, pe bună dreptate, actriţei Kirsten Dunst, pentru rolul său de mireasă depresivă şi impulsivă din Melancholia, de Lars von Trier; „What a week!” – ce săptămână! a exclamat actriţa americană, cea mereu încercată de presă, ca fiind de faţă la conferinţa de presă în care regizorul Lars von TRIER, mare favorit şi eternul răsfăţat al Cannes-ului, a făcut-o de oaie, afirmând literalmente, în stilul său tranşant aiuristic, apropo de originile sale germanice foarte îndepărtate: „Mult timp crezusem că sunt evreu […], mai apoi mi-am dat seama că fusesem nazi. […] Îl înţeleg pe Hitler. Mă gândesc că a făcut multe fapte rele, absolut, însă în acelaşi timp mi-l pot imagina către sfârşitul vieţii, în buncăr. […] Oarecum, îl simpatizez”. Tornada stârnită de aceste fraze aruncate într-o doară – nici nu ştii dacă pot fi luate sau nu în serios, rostite de mereu provocatorul regizor danez – l-au dus către a fi declarat persona non grata, în premieră absolută pentru Festival. Nu şi pentru filmele sale, să sperăm: deşi datele oficiale denotă contrariul, marile companii de difuzare, după acest incident, refuză să procure filmul Melancolia…
Premiul pentru scenariu a revenit unei opere intimiste, incitante, Footnote, al israelianului Joseph Cedar.
La scurtmetraj, recoltă destul slabă – Palme d’Or a revenit peliculei Cross-country al ucrainencei Maryna Vroda, plată, prolixă; Premiul Juriului e pentru Badpakje 46 (Costumul de baie mărime 46) de Wannes Destoop, ritmat, intimist, duios şi ataşant.
Premiul de debut, Camera d’Or: Las Acacias, de Pablo Giorgelli, prezentat la Săptămâna Criticii.
Premiul Un Certain Regard, ex-aequo: Arirang de Kim Ki-Duk, fals documentar depresiv, veritabil soliloc creat, filmat, cântat, montat de regizorul însuşi, un cineast exotic, solitar autist, şi
Halt Auf Freier Strecke (Stop la jumătate de cale), peliculă realistă, dură şi naturalistă despre ultimele luni de viaţă ale unui bolnav de cancer terminal, de Andreas Dresen.
Tot la Un Certain Regard, juriul sub bagheta lui Emir Kusturica a decernat un premiu special lui Andrei Zvyaghinţev pentru Elena şi o menţiune pentru Be Omid e Didar (La revedere) al cineastului iranian Mohammad Rasoulof.
Cele trei premii de la Cinefondation, respectiv, de 15.000, 11.500 şi 7.500 de euro au revenit filmelor 1. Der Brief (Scrisoarea) de Doroteya Droumeva, Şcoala de cinema dffb, Germania, 2. Drari de Kamal Lazraq, La Fémis, Franţa, şi 3. Ya-Gan-Bi-Hang (Zbor în noapte) de Son Tae-gyum, Universitatea Chung-Ang, Coreea de Sud – toate trei lucrări, la umila mea părere, mediocre. Cu certitudine, cineaştii noştri au filme mai bune. Rămâne doar să le vedem proiectate la Cannes. Succes!

Larisa Turea, Cannes