Există un moment în relatarea răstignirii care a fost interpretat în fel şi chip de-a lungul acestor două milenii. Este vorba de strigătul lui Iisus Hristos: „Eli, Eli, lama sabachthani?”, ceea ce în traducere înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.
Dintre speculaţiile cele mai cunoscute pe această temă e cea care susţine că în acest moment în persoana Mântuitorului firea umană a fost în faţă. Deci, în umanitatea Lui deplină, Iisus e încercat de deznădejde. Nimic mai fals. Să nu uităm că fiind pe cruce Iisus a avut grijă de fecioara Maria: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”. Apoi evanghelistul Ioan adaugă „ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum”. (Ioan 19; 27-29)
Chiar după cea mai simplă logică umană ne vine greu să credem că Iisus, după ce a avut grijă de Maica sa, a căzut brusc în deznădejde, ştiind oricum că toate s-au săvârşit. Adică toate s-au întâmplat aşa cum trebuiau să se întâmple. De ce Iisus a strigat după acel moment: „Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27; 46)
Iisus Hristos Se ruga pe cruce. Iar strigătul Său: „Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19; 30) a fost mărturisirea Lui. O mărturisire în care nu e loc de deznădejde, de spaimele firii umane, aşa cum au încercat mulţi să creadă. „Săvârşitu-s-a!” e cuvântul care arată că munca istovitoare s-a sfârşit, s-a încheiat cu bine. Aşa cum ţăranul se bucură când roada câmpului e depusă în hambar. Şi atunci ce a vrut Iisus să spună cu acele cuvinte, care în minţile noastre limitate sună atât de trist şi atât de pline de deznădejde?
Înainte de a trece mai departe, aş vrea să fac o precizare importantă. Cărţile Vechiului Testament sunt împărţite în trei mari direcţii: cărţi profetice, istorice şi poetice. Tot aşa sunt împărţiţi şi psalmii. Atât cărţile profetice, cât şi psalmii profetici vorbesc despre mântuirea lumii, despre ceea ce va fi şi despre activitatea Mântuitorului Iisus Hristos în lume.
Unul din psalmii care cuprind o descriere amănunţită a răstignirii şi a Bisericii pe care Iisus o va întemeia este Psalmul 21. Voi reda aici câteva fragmente din acest psalm: „Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând: „Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el”. (…) Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. (…) Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. (…) Ca apa m-am vărsat…”. Cât de puţine cunoştinţe biblice am avea, tot înţelegem că e vorba de răstignire. Aproape că ne vine să credem că Psalmul 21 a fost scris după răstignirea Domnului şi nu cu sute de ani mai devreme.
Finalul psalmului e următorul: „Se va vesti Domnului neamul ce va să vină. Şi vor vesti dreptatea Lui poporului ce se va naşte şi ce a făcut Domnul”. Iar de aici înţelegem că în acest psalm se vorbeşte şi de Biserica ce va fi întemeiată, şi de învierea Domnului („Nici n-a întors faţa Lui de la mine şi când am strigat către Dânsul, m-a auzit”).
Am insistat asupra acestui psalm profetic pentru că el este cheia pentru strigătul Mântuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Psalmul 21 începe cu acest strigăt, adică aceste cuvinte sunt primul verset al psalmului. Iisus pe cruce nu a căzut în deznădejde, ci se ruga. Nu o rugăciune simplă, ci rostea Psalmul 21, cel care vorbea despre toate cele ce „săvârşitu-s-au”. El pe cruce a fost auzit spunând doar începutul psalmului, însă sfârşitul avea să fie adeverit prin ridicarea Lui din morţi! Hristos a înviat şi S-a vestit neamului nou, neamului creştinesc: „De la Tine este lauda Mea în adunare mare” (Psalmul 21).
