Percepută, la început, ca o poveste de dragoste, cartea se dezvoltă într-o poveste a povestirii, se scrie văzându-se, într-o radiografie graduală, contrazicând structura narativă. Hotărât să acorde o şansă personajelor şterse, deschis către monolog, cu o frază nesfârşită, în care ,,nu poţi înainta grăbit, ci lent, palpându-i toate reliefurile, suprafaţa alertată mereu de jocurile sensului, de focurile limbajului” , Paul Goma realizează, pornind de la ,,dubletele” pe tema genurilor, o transpunere la nivel transcendent, penetrând identitatea celuilalt şi contopindu-se într-o uniune desăvârşită. Cu o înzestrare genetică de invidiat, lucrând ,,cu al şaptelea (sau al unsprezecelea) simţ” , naratorul încarcă textul cu proiecţii premonitorii, prin intermediul cărora întregeşte motivul aşteptării şi ,,rezumă” subiectul scrierii. Propice acestei macrostructuri, diegeza îşi îndreaptă atenţia către zonele nesurvolate ale epicului, nivelează ruptura cronologică şi întregeşte desenul narativ.
Cu o capacitate uimitoare de a glisa între timpul mitic şi istoric şi de a reface traseul biografic, deschis mereu către autoanaliză, prozatorul construieşte o scriere tentantă în care preia modelul Eternului Feminin şi îl transformă într-un simbol central al romanului. În acest sens el minimalizează situaţiile dramatice, respinge exteriorizarea, se doreşte a fi înţeles şi nu compătimit, deoarece râvneşte la un lector activ, capabil a-l percepe şi înţelege în suita de podoabe lexicale cu ochiul format al unui bijutier iscusit. Sfidând normele prestabilite, inventiv, cu spirit de iniţiativă, păstrând echilibrul între eros şi pornografie, în căutarea formei perfecte, Paul Goma învie, prin reverie, o polifonie a simţurilor, pătrunde tainele ascunse ale naturii şi le slăveşte cu o sinceritate de poet.
Frângând identitatea dintre autor, narator şi personaj, fără a scoate scrierea din perimetrul realului, prozatorul dă o altă variantă a realităţii, ,,aşa cum este ea în realitatea mea”:
,,începând de la Sabina şi în alte două cărţi, care sunt ultimele din ciclu, apare destinul eroului care e şi narator, de aceea mi-i foarte uşor să mă confund cu el, în care, în mare, faptele s-au petrecut aşa. Dar există şi multă invenţie, care nu contravine realităţii şi, vorba lui Caragiale, viceversa. Astfel, dacă e vorba de invenţie, eu aş fi putut concura cu oricare din inventatorii din România” .
Decis să aşeze în fundalul scriiturii motivul dragostei, protagonistul ilustrează existenţa mai multor tipuri de iubire, copiind traseul narativ şi reflectând ideile romaneşti. Astfel, dragoste adolescentină, iubirea se transformă, odată cu derularea epică, în dragoste maternă pentru copil, dragoste pentru femeie şi, în final, depăşind stadiul de personaj, dragoste pentru creaţie. Ajunsă aici, scrierea răbufneşte în cele mai ascunse mădulare când, sub impulsul fluxului creativ, prozatorul va exclama ,,eu sunt cartea, trăiesc prin cărţile mele!”.
Contopindu-se cu scriitura şi dându-i chip de femeie, cercetându-i desuurile şi analizându-i structura, prozatorul explică, de fapt, arta de a fi scriitor, fără a omite riscurile crosului de cursă lungă:
,,Să te transpui. Să fii, pe rând, simultan, altul decât tine: om obişnuit şi făcător de oameni; să fii doi; cinci, unsprezece alţii, dar să te poţi întoarce la tine şi, de fiecare dată, să te gândeşti schimbat. Cu ceva din cel în care ai fost; dedat după acela;
Asta va fi însemnând să fii scriitor-romancier…” .
Iar toate acestea, sub simbolul circular al perfecţiunii, ca modalitate de a închide, prin scris, sub foşnetul silabelor, întregul univers ideatic, mustind de sucul viu al procreării, în care literaritatea, izbind cu toate degetele cuvintelor, va rupe vălul Singurătăţii cosmice, risipindu-i contururile într-un Joc cu mărgelele de sticlă.
Mariana Pasincovschi, Universitatea ,,Ştefan cel Mare”, Suceava
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
