Istorie

Pe strada Grigore Ureche, din oraşul lui Glebus Sainciuc

Vara trecută ne-a tot invitat în atelierul său de pe strada Dimo, unde inaugurase o amplă expoziţie. E vorba de lucrările sale şi cele ale fiului său – pictorul şi arhitectul Lică Sainciuc, un mare patriot al vechiului oraş Chişinău, care, precum afirma Ion Druţă, face un lucru enorm, reconstituind casă după casă, stradă după stradă – istoria oraşului în care trăim. La cei 92 de ani ai săi, l-am găsit pe Glebus Sainciuc în casa de pe strada Grigore Ureche nr. 38 bine dispus, plin de viaţă şi pus pe glume. Chiar ne-a fredonat şi un cântec, pe care l-a auzit în copilărie în satul Dolna, Nisporeni. 
 
Cu toate că era o oră târzie şi ploua, maestrul ne aştepta, împreună cu soţia sa, distinsa pictoriţă Valentina Rusu-Ciobanu. De astă dată, venisem să discutăm despre Chişinău, oraşul în care cei doi mari artişti s-au născut şi au trăit o viaţă. „Mă mândresc că sunt originar din Chişinău, iar cel mai scump titlu pentru mine este cel de cetăţean de onoare al oraşului. Am fost distins cu acest titlu de nobleţe împreună cu soţia mea anul trecut, chiar de Hramul oraşului. Să ştiţi că Lică, feciorul meu, face parte din a şaptea generaţie de chişinăuieni a familiei noastre. El merită şi mai mult acest titlu, pentru că a făcut lucruri enorme pentru a reconstitui oraşul vechi”, ne spune cu mândrie maestrul.

Casa familiei Saiunciuc, unde a fost în vizită lume de pe lume, este un adevărat muzeu. Are peste o sută de ani. „A construit-o tata, Vasile Sainciuc. În timpul României Mari, el a fost funcţionar la primărie… Lică făcuse un proiect: să construim aici, în curte, trei săli de expoziţie, dar am renunţat la el. A înălţat un centru expoziţional lângă Biserica „Sfânta Vineri”, în preajma casei în care s-a născut Maria Cebotari”, ne povesteşte Sainciuc. Cu mulţi ani în urmă, l-au vizitat cei doi feciori ai Mariei Cebotari. Le-a arătat şi curtea casei unde s-au mutat mai târziu părinţii celebrei cântăreţe – pe strada Grigore Ureche, 50. Maria era prietenă cu sora lui geamănă, Mărioara. Iar cu Zinaida, sora mai mare, au cântat împreună în corul Bisericii „Sfânta Vineri”.

Un cetăţean de onoare al Chişinăului poate fi milostiv şi poate ierta

Vrând-nevrând, discutăm şi despre vârsta înaintată a maestrului. Pe 19 iulie, el a împlinit 92 de ani. L-am rugat să ne spună care este secretul longevităţii sale. Ne-a spus că în familia lor au fost mai mulţi longevivi. Vărul său, Dorimedont, care a construit şcoli la Dolna şi Vărzăreşti, refugiat ulterior la Braşov, a trăit 98 de ani, tatăl său, Vasile Sainciuc, originar din Bălcăuţi, nu departe de Mămăliga – 96 de ani, sora lui, Zinaida – 96 de ani şi patru luni, iar mama, Elena Hurduz, din Olăneşti – 92 de ani. „Am ajuns şi eu la vârsta mamei… Era foarte milostivă. Ea m-a învăţat a ierta. Ca să trăieşti mult, trebuie să fii milostiv şi să poţi ierta, aşa cum scrie în Sfânta Scriptură”, ne explică marele artist. Tot el ne aminteşte că, în această toamnă, soţia sa, Valentina Rusu-Ciobanu, va împlini 91 de ani.

„Chişinăul este leagănul nostru de baştină”

Pentru cei doi artişti, Chişinăul este cel mai scump oraş din lume. „Din păcate, oraşul vechi aproape că nu mai există. Înainte de toate, s-au distrus casele cele mai arătoase, dar şi străzile mai întortocheate, mai ferite de vânt. S-au distrus şi colinele oraşului, care erau o adevărată frumuseţe. Am locuit în preajma Bisericii „Sfântul Ilie” şi a Soborului vechi, care au fost demolate. Oricum, Chişinăul vechi există în amintirea noastră”, ne povesteşte Valentina Rusu-Ciobanu. Ea îşi aminteşte că s-a născut pe strada Principele Mihai, din oraşul vechi. „Acum, nu mai ştiu cum se numeşte. Mi-am dorit mult să ajung acolo, la leagănul copilăriei mele, dar nu mă ţin picioarele”, ne spune cu regret Valentina Rusu-Ciobanu, care de multă vreme nu mai iese din casă.

Glebus Sainciuc e mândru că s-a născut pe strada Grigore Ureche, care cândva se numea Înălţarea Domnului. „Ruşii o botezaseră Voznesenskaia. În preajmă, mai era strada Titu Maiorescu. Paralel, exista strada Ion Creangă, dar au rebotezat-o şi pe aceasta”, îşi aminteşte plasticianul. El însuşi a fost botezat la Catedrala Înălţării din Chişinău, de către parohul protoiereu Spiridon Muranevici. De acelaşi preot, în aceeaşi catedrală, în februarie 1910, a fost botezată celebra cântăreaţă de operă Maria Cebotari. În registrul mitric al Catedralei e scris că el s-a născut pe 19 iulie 1919. Naşii gemenilor Gleb şi Maria au fost porucicul-inginer Dimitrie al lui Filip Popovici, profesorul de gimnaziu Gheorghe al lui Sava Ghicu, soţia unui cinovnic militar Ana Oglindă şi soţia protoiereului Feodosie Gabrilovici – Elena. „Dr. Vlad Ciubucciu mi-a alcătuit arborele genealogic, de unde am aflat cine sunt strămoşii mei. Din păcate, din oraşul vechi n-a rămas aproape nimic. A fost distrus în timpul războiului. Şi astăzi sunt distruse monumente de arhitectură care figurează în Registrul de Stat. Cu ani în urmă, adeseori eram asaltat de delegaţii întregi ca să le arăt ce-a mai rămas din oraşul vechi. Astăzi, însă, şi pe mine mă mai dau uneori de sminteală picioarele, dar nu mă las. Chişinăul vechi e o parte din sufletul meu”, constată, cu nostalgie, venerabilul artist. Ceea ce n-a reuşit să facă el a continuat feciorul său, Lică Sainciuc. „El a reconstituit harta oraşului vechi în cărţile sale despre Chişinău, unde sunt 333 de intersecţii. Acestea le puteţi vedea în cartea lui Ioan Halippa, fratele lui Pan Halippa, „Chişinăul de pe vremea lui Puşkin” (1820-1823), pe care o recomand tuturor chişinăuienilor interesaţi de istoria oraşului nostru”, spune Glebus Sainciuc.

Casa în care domneşte veşnicia şi fericirea

La despărţire, soţii Sainciuc ne-au servit cu nuci şi cu câte o cană de vin, făcut de feciorul lor, Lică, şi bunul său prieten, Nicolae Pojoga. Cu toate că era întuneric beznă, maestrul ne-a condus până la poartă şi a regretat faptul că n-am mai rămas să ne creioneze câte un portret. Mi-a dăruit, în schimb, bibliografia sa, apărută în 1996 la Editura „Museum”. Aici am găsit o poezie semnată de regretatul poet Gheorghe Vodă – „Portretul omului fără mască”: „În oraşul cu mii de cetăţeni în mişcare, / pentru care ziua aparţine umbletului şi noaptea viselor, / Gleb, omul cu zâmbet de lună subţire şi solitară, / îşi face serviciul de satelit al leagănului de baştină”.
Cu adevărat, Glebus Sainciuc este omul cu zâmbet de lună, care ne luminează sufletele tuturor. Am plecat de la familia Sainciuc cu sufletul şi inima împăcată, amintindu-mi de o vorbă veche, care uneori ne pare banală, dar e una adevărată: „Cât de puţin îi trebuie omului ca să fie fericit!”. Dacă doriţi să vedeţi o familie fericită, vă îndemn să intraţi în casa lui Glebus Sainciuc şi a Valentinei Rusu-Ciobanu.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *